Nu te poţi pune cu norocul omului – Camino Portughez, 2014

Mi-am adus aminte de o întâmplare de anul trecut, de pe Camino Portughez, un fel de râsu- plânsu, dar cu final fericit. Se întâmpla a doua zi după ce fusesem la Fatima. După cum v-am mai spus, de la Santander sunt două variante de a ajunge la Santiago de Compostela, una fiind pe la Fatima.

Noi doream să mergem pe cealaltă variantă, pentru care aveam hărţi, aşa că am părăsit Santarem dimineaţa devreme, când încă soarele era „după deal”, pe o lumină difuză şi o temperatură numai bună pentru mersul pe jos.

Atoateştiutorul meu soţ zicea că ştie care este traseul, că văzuse el cu o zi înainde din autobuz unde se despart săgeata galbenă, spre Santiago, de săgeata albastră, spre Fatima. Eu, ca o soţie ascultătoare, îl urmez ca o oaie, fără să-mi pun mintea la contribuţie absolut deloc. Vremea era bună, drumul era uşor de străbătut, totuşi aveam ceva suspiciuni cu privire la direcţia în care ne îndreptam.

Ştefan întreabă un nene mai în vârstă, dar spaniola lui era ca engleza bătrânului, ideea era că trebuie să mergem până la „rotonda” adică sensul giratoriu, şi apoi să o luăm la dreapta. Zis şi făcut, totuşi tare nu-mi place că am făcut deja vreo 5 kilometri, iar săgeţile tot nu s-au despărţit. Mergem, mergem, ajungem într-o localitate ce nu figurează deloc pe harta noastră, dar iată un mic bar, numai bun de o pauză de cafea. Ştefan şi hospitalera se tot uită pe hartă, ea zice că mergem bine, dar nici de astă dată nu sunt convinsă că femeia a priceput că noi nu vrem să ajungem la Fatima.

Mai facem câţiva kilometri, soarele e tot mai sus pe cer şi începe să-şi îndeplineacsă scopul, adică să ardă, iar noi merge, mergem… Nici picior de pelerin pe drum, parcă am fi unicii doritori să ajungă la Santiago în această zi.

  • Ştii ceva? Eu cred că de fapt acum mergem spre Fatima, probabil din Santarem trebuia să o luăm în altă direcţie, mă pomenesc gândind cu voce tare.
  • Nu se poate, suntem pe drumul cel bun, îmi răspunde Ştefan.
  • Bine, vom vedea, mai adaug eu fără niciun chef.

În sfârşit, ajungem într-o localitate mai mare, e trecut de ora 10, dar parcă a picat o bombă chimică, locuitorii sunt de negăsit. Nu e nimeni pe stradă, la geam, sau în vreun bar (că supermercado n-am văzut). Când aproape ieşeam din micul orăşel, iată că ne surâde şi nouă norocul, un bărbat tânăr ce-şi repară/verifică maşina, cert e că are capota deschisă şi meştereşte ceva acolo.

În sfârşit, o persoană care vorbeşte engleza şi cu care ne putem înţelege. Îi arătăm harta, şi-i spunem că noi vrem să ajungem la Santiago de Compostela, dar nu prin Fatima. Văzând că dă din cap a dezaprobare, mi-am dat seama instantaneu că avusesem dreptate, iar cele spuse de mine mai devreme tocmai s-au adeverit. I-am arătat orăşul în care, după calculele noastre trebuia să fi ajuns deja, cam la 10 kilometri de Santarem.

  •  De fapt, v-aţi îndepărtat cu 10 kilometri, acum sunteţi la 20 de kilometri de … (am uitat cum se numea oraşul).                                    Să ne pice  cerul în cap, nu alta. Adică am mers 10 kilometri, dar suntem mai departe cu 20 de locul în care voiam să ajungem . Ce frumos! Nici nu ne puteam dori altceva.
  • Aţi putea să ne duceţi d-vs. cu maşina, măcar până la Santarem? Vă plătim benzina. Zic eu, disperată de a mai face atâţia kilometri astăzi.

Omul stă un pic, se gândeşte,  apoi ne face semn să urcăm în maşină.  Mă simt de parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior,  ajungem în timp record înapoi în oraşul pe care-l părăsisem cu câteva ore înainte. Credeam că ne pune pe drumul cel bun şi ne lasă în plata Domnului, dar nu a oprit, a luat-o  pe direcţia pe care trebuia să o urmăm şi noi de dimineaţă, dacă nu aveam un ghid atât de priceput printre noi.

Cert este că ne-a dus exact unde voiam să ajungem, nepierzând alte ore pentru a recupera cei 20 de kilometri cu care ne îndepărtasem de la traseu. Nu a mai luat nici bani, aşa că iată-ne din nou pe Camino al nostru, ajutaţi de un înger trimis  din cer pentru a ne îndruma pe calea cea bună.

Camino este minunat, chiar dacă uneori ai impresia că ai ieşit de sub protecţia Divină, de fiecare dată ţi se dovedeşte că nu este aşa.  Ar trebui să fim mai atenţi la întâmplările noastre de fiecare zi, fiindcă  astfel ne-am da seama că nu suntem aici de capul nostru, suntem tot timpul îndrumaţi şi păziţi pe drumul vieţii.

Vă doresc să vă daţi seama de fiecare dată când aripa unui  înger vă atinge uşurel.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s