Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

„Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi