Azi dimineaţă, auzeam la radio un termen care nu-mi spunea nimic, până în momentul în care a fost explicat: bullying. E un cuvând importat, ca multe altele, dar care înseamnă hărţuirea, lovirea unui copil, de către altul.

E drept că eu am trăit pe vremea în care dacă părintele auzea că te-ai bătut la şcoală cu alţi copii, îţi aplica o corecţie cu nuiaua, că nu-ţi venea să mai repeţi acţiunea. Dar nu-mi amintesc să fi fost copii agresaţi de către ceilalţi, copii mai graşi sau mai slabi, mă rog, care ies oarecum din tipare şi cărora să le fie frică să vină la şcoală, din pricina celor care-i agresau în mod constant, începând cu a le pune piedică, continuând cu porecle şi terminând cu agresiuni fizice, grave.

Cele ce le-am auzit azi dimineaţă, povestite mai ales de către mame ale căror copii au avut sau încă mai au de-a face cu colegi care-i agresează zilnic, m-a îndurerat foarte mult. O mamă povestea că a trebuit să-şi mute copilul de trei ori, din şcoală în şcoală, fugind pur şi simplu de sadismul şi răutatea colegilor. O altă mamă, spunea că a trebuit să-şi dea copilul la karate şi la lupte de stradă, pentru a se putea apăra de colegii golani.

Nu-mi vine să cred că în secolul XXI mai există asemenea comportamente barbare, că acestea se mai acceptă, că sunt părinţi care nu-şi educă deloc copiii ce devin  atacatori, ba poate sunt chiar mândri de odraslele lor.

Şcoala are un rol foarte important în stoparea acestor comportamente deviante, deoarece copiii care azi agresează un alt copil, sunt candidaţii la puşcărie de mâine, sunt soţii care-şi vor bate soţiile şi proprii copii, iar acest lucru nu poate fi benefic pentru societate, vorbind de una sănătoasă, nu de una putredă, cum se preconizează a deveni societatea românească, în cel mai scurt timp.

Scăderea notei la purtare este prea puţin, este doar o părticică din ceea ce ar trebui să facă şcoala. Am înţeles că s-a dat o lege împotriva bullying-ului în şcoli, sunt curioasă în ce măsură este ea cunoscută şi respectată, de către toţi factorii care concură la educaţia copiilor, de la părinţi, la profesori şi la copiii înşişi. Un pic de frică, având în vedere rezultatele dezastruoase pe care le are hărţuirea unui copil, care poate rămâne cu traume pe viaţă, n-ar strica, iar agresorii ar trebui consiliaţi psihologic, fiindcă ori vin din familii în care violenţa este ceva obişnuit, ori au fost, la rândul lor, agresaţi când erau de o vârstă mai mică, iar acum se răzbună, arată că pot fi şi ei mari şi tari.

Oricum am lua-o, fenomenul este în extindere şi e foarte trist să vezi pe stradă un grup de copii, din care, unul mai mititel încasează scatoalce de la cei mai mari, ba e împins şi jos de pe trotuar. Nu e lăsat să părăsească grupul, să rămână mai în urmă, fiindcă i-ar lipsi pe agresori de distracţia matinală. Probabil e unul dintre copiii care nici măcar nu îndrăznesc să povestească vreunui adult drama prin care trece.

Vorbiţi cu copiii dumneavoastră, s-ar putea să facă parte din una din cele două categorii, dar, pur şi simplu, nu conştientizează că sunt victime, sau agresori.

Numai cu ajutorul nostru, al tuturor, putem face această lume mai bună, iar nepăsarea unora faţă de dramele celorlalţi nu ne va duce pe niciunul dintre noi spre o viaţă mai fericită.

Poate că vorbele mele vi se vor părea lacrimogene sau neadevărate, dar priviţi în jur şi vă veţi convinge că nu e aşa!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi