Arhive pe categorii: Camino de România

Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

VOTEZ, DECI EXIST!

Mă întreba ieri un coleg: „Noi, când spunem că ne iubim ţara, ce iubim, de fapt? Pământul?” Întrebarea m-a surprins un pic, dar în acel moment, mi-am dat seama instantaneu că pământul ţării este cel pe care-l iubim şi pe care vrem să-l păstrăm intact, cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui.

Acum, când vuieşte internetul de clipuri proVOT, aş vrea să spun şi eu doar câteva cuvinte. În dorinţa de a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago am făcut şi în această duminică o excursie, de astă dată invers, de la Albac la Vadul Moţilor, peste munţi.

Am descoperit din nou locuri extrem de frumoase, am făcut o călătorie prin fascinanta Românie, aceea pe care cu toţii ar trebui s-o iubim şi de care tuturor ar trebui să ne pese. Dacă eu, care m-am născut în aceste locuri binecuvântate, exclamam la fiecare câteva minute: „Doamne, cât e de frumos!”, atunci cum vor reacţiona străinii, care neam de neamul lor n-au văzut atâta prospeţime, sălbăticie şi viaţă palpitând pe fiecare centimetru pătrat?

Îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este:

MERGEŢI LA VOT!

E nevoie de fiecare vot, pentru a mai păstra măcar ce se poate din această ţară, furată şi oropsită de sute de ani. Dacă 30 de ani am tot votat, dar au ieşit tot cei pe care n-am pus ştampila, să nu disperăm, să nu ne blazăm şi să spunem că votul nostru nu contează! Ba contează, fiecare vot contează, aşa cum contează şi fiecare fir de iarbă, fiecare furnică ce trece pe cărare spre un ţel doar de ea ştiut, fiecare pasăre ce-ţi încântă auzul cu trilul ei vesel.

MERGEŢI LA VOT, pentru ca aceste bogăţii să nu dispară!

Dacă nu veţi merge la vot, nu veţi mai avea dreptul să vă plângeţi de nenorocirea spre care se îndreaptă România, condusă de către oameni fără scrupule, al căror singur scop este îmbogăţirea lor rapidă şi anularea pedepselor meritate.

Priviţi mai jos, ca să vedeţi cât este de frumoasă România. Iar dacă nu vă este prea greu, ieşiţi din casă şi priviţi pe viu cât este de minunată ţara noastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

 

Spre Băile Felix, la pas, cu rucsacul în spate

Deoarece Camino prin Apuseni trebuie să iasă pe undeva din ţară, iar asta se va întâmpla la Oradea, sâmbătă, 4 mai, anul de graţie 2019, am „gustat” un pic din partea lui de final, pentru a vedea cu ce impresie vor pleca pelerinii din România.

Am luat trenul până la Oradea, apoi autobuzul până dincolo de Copăceni, unde ştiam că există un drum mai puţin circulat şi în speranţa că vom găsi variante lăturalnice, care să ne mai scape de mersul pe şosea.

Vremea era perfectă, o minunată zi de Camino pentru noi, primii pelerini pe acest drum, de fapt, prima încercare de a găsi varianta optimă a lui.

Am pornit dintr-o intersecţie, unde se află un motel fără nume, dar care, mi-a spus o angajată, este cunoscut sub denumirea „La cal”, după calul ce străjuieşte acea încrucişare de drumuri. Cazarea este ieftină, 60 de lei camera, cu reduceri pentru grupuri.

Am plecat la drum la 10,30, iar după 8 ore şi jumătate şi 31 de kilometri, ajungeam la pensiunea Vidra, aflată între Hidişelu de Jos şi Băile Felix. Vestea proastă este că până în Hidişelu de Sus, cam la 25 de km, nu este nicio cazare.

Am trecut prin: Vintere, Holod, Forosig, Bicăcel,  Calea Mare, Lăzăreni, Hidişelu de Sus şi Hidişelu de Jos.

Drumul  este pitoresc, localităţile frumoase, cu case ce arată că oamenii sunt gospodari. La Holod, am făcut un popas pentru cafea, moment în care am aflat că acolo a fost o pensiune, care acum este închisă. Hmm… Casele din Holod au icoane pe frontispiciu, lucru deosebit, pe care nu l-am văzut în alte locuri.

Ajungând la Bicăcel, am hotărât să bem o bere, era deja foarte cald iar privind în urmă, peste dealuri, vedeam cum norii se supără, apoi încep să plângă, torenţial, peste noi. Noroc că eram la adăpost, fiindcă după 20 de minute soarele a ieşit din nou, aşa că am putut să ne continuăm călătoria.

Prin toate localităţile prin care trecut, am tot întrebat oamenii întâlniţi dacă ştiu vreun drum care merge peste câmp, prin pădure, dar parcă toţi se înţeleseseră să spună acelaşi lucru: „Nu, nu este, cel mai scurt e pe asfalt.” Eu nu doream neapărat cel mai scurt drum, ci cel mai frumos, cel pe care-l străbaţi cu plăcere.

Până La Hidişelu de Sus a fost cum a fost, dar după aceea, jale. Se lucrează la canalizare, aşa că pe mai mulţi kilometri, o bandă de circulaţie este închisă, circulându-se semaforizat.

Nu, hotărât lucru, nu voi putea aduce pelerinii pe aici!

Dar cum totul e bine când se termină cu bine, după ce duminică am petrecut o zi de relaxare la President în Felix, am găsit un drum ce merge pe câmp spre Cordău, apoi spre Mierlău şi Lăzăreni.

Duminică seara nu m.am abţinut şi am „dat o raită” până în Cordău, pe un drum  pe vârful dealului, iar acolo, am fost deosebit de încântată să descopăr o localitate ruptă parcă dintr-o revistă, cu case noi, cu străzi cu nume haioase, de exemplu: „Cuib de barză”, sau „La Pustă”, date de cineva cu simţul realităţii şi al umorului.

Am aflat şi de existenţa unor oameni care cunosc cărările, aşa că nu-mi rămâne decât să iau legătura cu ei şi să refac traseul. Abia aştept!

Greu se mai face Camino prin România! Greu, dar rezultatul va fi răsplata pentru căutările mele.

Drumuri bune şi însorite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Câmpeni – Albac: peste munţi şi peste veac…

30 aprilie 2019

După reuşita drumului de la Rîmetea la Vidolm am prins curaj, vrând să mergem şi de la Câmpeni la Vadul Moţilor.

La ora 10 şi 10 porneam deja din Câmpeni, la indicaţiile unui coleg al unei prietene… ştiţi cum e în România, e bine să cunoşti pe cineva , care cunoaşte pe altcineva etcetera.

Vremea era cam plângăreaţă, în sensul că cerul era acoperit de un strat gros de nori, care nu prea dădeau semne c-ar avea de gând să se împrăştie, să meargă fiecare la treaba lui, ca să ne lase și pe noi cu a noastră, adică aceea de a trece muntele fără a fi murați.

Am pornit plini de elan, cu toată atmosfera cam închisă și cele 10-12 grade din aer, (nu din termometre, cum se exprimă semidocții de la ”vreme” ) iar după partea ”cardio” de urcuș puternic, urmând o zonă extrem de plăcută și de pitorească, ne simțeam (sau cel puțin eu) stăpânii munților, eram pe culme, orizontul se deschidea de jur împrejur oferindu-ne  priveliști unice, pe care nici măcar nu ți le poți închipui, când privești de jos în sus.

Munții Apuseni sunt, cu siguranță una dintre cele mai frumoase zone din România, cine nu mă crede, nu are decât să vină aici, ca să se convingă.

Cât vezi cu ochii, acoperișuri mici sclipesc atunci când soarele reușește să mai trimită câte o rază de soare zglobie: sunt adăposturi pentru animale, dar și o mulțime de case, o parte dintre ele încă locuite. Puzderia de clădiri minuscule te face să nu te simți singur, chiar dacă le vezi pe versantul celălalt.

Din când în când întâlnim oameni, pe care-i întrebăm care o fi drumul ce coboară la Vadul Moților, deoarece localitatea nu se vede de aici, mai multe drumuri coboară spre stânga, dar indicatoare, ioc! Prima condiție pentru ca un drum să poată fi parcurs de către turiști, este să fie prevăzut cu indicatoare… Mă rog, nu aceasta este cea mai mare problemă a României,  e, de fapt,  una dintre cele ce se pot rezolva destul de ușor.

Ne dumirim care este drumul pe care-l căutăm, printre o cruce și o școală părăsită (a doua pe lângă care trecem astăzi), uite aici s-ar putea face adăposturi pentru pelerini, nu ar fi mai rău decât la Manjarin, pentru cunoscători.

E încă devreme, ploaia e deocamdată agățată în nori, așa că, haide să mai mergem, ni s-a spus că drumul acesta duce și la Albac, iar în continuare, la Horea.

Ultimul muritor pe care l-am întrebat ne-a spus că trebuie să mai mergem încă două ore, apoi s-o luăm la stânga, pentru a coborî în Albac. Probabil s-a uitat la noi și ne-a văzut așa, mai orășeni, nu avea habar că avem ”kilometrajul” încărcat cu mii de kilometri pe jos.

Am mers vreo oră, după care am ajuns la o intersecție foarte interesantă, un drum care părea că trece muntele, iar celălalt, mai spre stânga…

Am uitat să vă spun că, înainte de asta, am nimerit la o poiată cu cerdac exact în momentul în care s-a pornit o ploicică , ce conținea și niscaiva gheață. N-a ținut mult, nici n-avea cum, pelerinele noastre se odihneau la Cluj, în dulap, să nu le plouă.

Ei, să revenim dar la intersecția buclucașă. Ținând cont de vorbele omului, eu aș fi luat-o spre dreapta, dar un nor tare negru se arăta la orizont, așa că am făcut cum a zis Ștefan, adică varianta numărul doi, care s-a dovedit și cea corectă. De fapt, am mers prea mult și așa, fiindcă am ajuns pe drumul ce duce la Horea, a trebuit să ne întoarcem înapoi spre Albac. O mătușică trecută de 80 de ani, ce trăiește în vârful muntelui, a venit să ne îndrume pe cărarea cea bună, sprijinită în două bâte.

Ce am mai văzut interesant? O căpșunărie în vârf de munte, dovadă că românii și-au adus căpșunile acasă, de ce să mai muncească pentru ele prin străini. Am fost asigurați că recolta este una de excepție. Vom mai trece prin iunie-iulie, să verificăm.

Ei, și după o coborâre destul de abruptă, dar pe iarbă, deci niciun pericol dacă mai atingi pământul cu părțile mai moi, am ajuns în Albac, una dintre cele mai frumoase localități de pe Valea Arieșului…

În cinci minute am găsit o ocazie cu care ne-am întors la Câmpeni, lucru care a confirmat încă o dată că Pământul este rotund și că acolo sus, cineva ne iubește: când am urcat în mașină, a început o ploaie mocănească, care a ținut până a doua zi.

Uitasem să pun poza cu calul… Mi se pare foarte asemănător în dezinvoltură și nepăsare cu vacile ce pasc deasupra Atlanticului, fără a fi fericite deloc din acest motiv… E atâta măreție împrejur,  el o vede zilnic, fără însă a o simți. Vorbesc despre cal acum, dar…

Horea, Cloșca și Crișan vă salută de peste veac…

Și-am încălecat pe-o șa… tra la la…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi (la propriu și la figurat)

Râmetea-Vidolm, aventura montană

De la Rîmetea la Vidolm, pe şosea, sunt vreo 18 kilometri. Mersul pe asfalt este cel mai greu, mai ales când mai este îngreunat şi de vâjâitul maşinilor ce-ţi trec pe lângă ureche.

Toată iarna m-am gândit la posibilitatea ca acest traseu să se mute de pe şosea peste munte, iar a doua zi de Paşti mi s-a confirmat că este adevărat, minunat, uluitor, fantastic, iar restul de epitete vă las pe voi să le adăugaţi, atunci când veţi străbate acest drum.

Am plecat de la Lupşa cu maşina pe care am lăsat-o la Vidolm, iar în mai puţin de 5 minute am găsit o ocazie care, cu toate că oamenii mergeau la Mihai Viteazu, ne-au dus pe noi până la Rîmetea, auzind de planurile pe care le nutrim. Am plătit, bineînţeles, dar am rămas recunoscători domnului care nu ne-a lăsat să mergem 6 km pe jos, sau să găsim altă ocazie.

Ştiam de unde începe drumul din Rîmetea, am fost acum vreo 2-3 săptămâni în recunoaştere, îmi place să merg la sigur (atât cât se poate, deoarece evenimente neprevăzute apar tot timpul).

Vremea era bună, soarele cu ceva dinţi, dar când ieşea din nori era perfect pentru o zi de hoinăreală. Am pornit la 12 şi 20, iar după ce am urcat prima pantă mai abruptă, am intrat într-o pădure de fagi, unii seculari, contorsionaţi, iar alţii tineri, adolescenţi, cu frunze de un verde atât de crud, încât păreau gata să se fărâme la prima adiere de vânt.

Pe versantul celălalt, o turmă de oi cu ciobanul şi câinii aferenţi sunt singurii care tulbură liniştea pădurii, alături de câţiva cuci ce „cucăie” din toate părţile, un adevărat concert. Am început să cânt şi eu „cu-cu”, moment în care cucii adevăraţi s-au oprit, probabil şi-au dat seama că a apărut un intrus în formaţia lor.

Până pe şeaua muntelui, am făcut o oră şi zece minute, într-un ritm nici prea rapid, dar nici încet. Acolo ne aştepta un vânt cam „subţire”, aşa că am coborât puţin pe cărare, în pădurea care, aici, era şi mai fotogenică decât de cealaltă parte a versantului.

Ne-am odihnit, am gustat ceva din proviziile luate cu noi, apoi am pornit la drum, bucuroşi că drumul nu e greu şi îl vom străbate mult mai repede decât ne spuseseră nişte localnici din Vidolm astă toamnă, că faci trei ore până la Rîmetea. Dar… cum întotdeauna există un dar şi e bine să nu zici „hopa” până n-ai sărit gardul, am mai coborât cîteva sute de metr pe o cărare de vis, care, la un moment dat, se bifurca în două cărări, una marcată cu cruce galbenă pe fond alb, exact ca cea pe care venisem până aici, iar cealaltă, cu o linie verticală şi una orizontală, ambele roşii.

Ei, ce-i de făcut? Dacă făceam excepţie de ambele cărări şi ieşeam spre dreapta, ni se înfăţişau munţii în toată măreţia lor, acolo erau fâneţe cu tufişuri, dar nicio cărare… Se vedea Vidolmul în depărtare, foarte mic, ca un sat de jucărie, o pată de culoare în verdele naturii.

Ca să nu vă mai plictisesc, după ce am pierdut vreo oră încercând ambele cărări marcate şi întorcându-ne de fiecare dată de unde am plecat, am hotărât să o luâm direct pe fâneaţa ce cobora abrupt, măcar vedeam unde trebuie să ajungem.

Spre surpriza noastră, la nici 200 de metri mai jos, am dat de drumul pe care-l cunoşteam din toamnă, când făcusem doar o mică încercare, din Vidolm spre Rîmetea, fără a dori să trecem muntele, era frig, şi târziu pentru o asemenea încercare, atunci.

Yeee! Eram pe drumul cel bun, brăzdat de pâraie, aşa cum îl ştiam.

Pentru cei ce vor să se cazeze la Vidolm, este o pensiune cam ciudată, dar care funcţionează, chiar dacă nouă ni s-a părut părăsită.

Era ora 16,30 când am ajuns la maşina lăsată în şosea. Dacă nu pierdeam vremea prin pădure, trei ore ar fi durat şi drumul nostru.

Oricum trebuie să mai studiem terenul, s-ar părea că am ratat pădurea seculară de zadă care se întinde pe 92 de hectare şi este o zonă protejată. Dacă va fi posibil, Camino va trece măcar printr-un colţişor, ar fi păcat să treci atât de aproape de un monument al naturii şi să nu-l vizitezi…

Iar acum, câteva imagini:

Acea aglomerare de pietre este Izvorul Dacilor, pe care nu trebuie să-l rataţi, este chiar în Vidolm.

În 30 aprilie, am fost de la Câmpeni la Albac, tot peste munte. Dar, despre asta, mai târziu…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Scoica Sf. Iacob, pe o clădire din Roşia Montană

În toamnă, când am fost de la Lupşa la Abrud pentru a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago, am fost surprinsă să constat că în Roşia Montană, localitatea atât de controversată şi pe care mai-marii zilei vor s-o vândă la mezat în loc s-o transforme într-o perlă a turismului românesc, pe o clădire ce cu mulţi ani în urmă se chema „CASINĂ”, există simbolul Sf. Iacob. Da, la Roşia Montană era Cazino, unde oamenii, după ce munceau greu în mină pentru pepitele de aur, se duceau să le piardă la jocuri de noroc şi să le bea. Nu e treaba mea ce făceau ei atunci, ideea este că Roşia Montană este o localitate ce geme (la propriu şi la figurat) de istorie şi care nu merită să fie rasă de pe faţa Pământului din pricina lăcomiei, prostiei şi nelegiuirii unor figuranţi ce s-au trezit în roluri principale, fără a avea şi talentul necesar pentru a le juca aşa cum trebuie.

O mulţime de case de pe la anii 1800 atestă faptul că Roşia Montană era o localitate deosebit de prosperă, prosperitate care s-ar putea întoarce, dar cu ajutorul turismului de astă dată, curat, demn şi ecologic, fără a mai prăvăli un munte şi a otrăvi apele cu cianură.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că aici există ceva unic în întreaga lume, galerii de mină de pe vremea romanilor, care se pot vizita.

Din acest motiv, sunt convinsă  că dacă Roşia Montană va fi pe harta Camino de Santiago, acesta va fi un pas important spre readucerea ei la viaţă şi spre reîntoarcerea locuitorilor plecaţi prin străini, mulţi plecând în Cer bolnavi de inimă rea, din pricina strămutării.

IMG_9272

Roşia Montană ne cere ajutorul nouă, oamenilor de rând. Guvernanţii sunt ocupaţi cu legile care-i scot din puşcării.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

De la Sălciua la Brăzeşti, printre râpe, pe poteci

E duminică. E o vreme aproape primăvăratică, ce te îmbie la drumeţie şi noi descoperiri. Cum pentru mine noi descoperiri înseamnă trasee cât mai interesante, plăcute şi sigure prin care să ducem Camino de Santiago prin Apuseni, asta am hotărât să facem şi azi.

Zărisem de mult timp o potecă ce mergea de la Sălciua până aproape la Brăzeşti, pe malul drept al Arieşului. Nu ştiam dacă e continuă sau se întrerupe, fiindcă din şosea vizibilitatea nu era destul de bună. Azi vom afla în  modul cel mai simplu, adică vom parcurge drumul cu piciorul, pentru a vedea dacă îl vom include în traseul nostru…

E momentul să-mi încerc şi noii mei bocanci de Camino, de care mă declar foarte mulţumită.

Zis şi făcut, coborâm la puntea din Sălciua, apoi, după o mică ezitare, fiindcă drumul părea foarte mlăştinos în prima parte, plecăm cu avânt ca să mai cucerim o bucăţică de Camino…

După mai puţin de 200 de metri, încântarea mea este la cote maxime, drumul se transformă într-o cărare, care urcă şi coboară zurlie, întâlnind o mulţime de pâraie de munte, care din fericire, acum sunt îngheţate şi pot fi traversate destul de uşor. Nu e greu nici vara, sunt pietre pe care poţi păşi pentru a trece dintr-o parte în cealaltă.

Mai repede decât mă aştepatam , am ajuns la o poiană îngrădită, iar jos se vede puntea, ce ne duce din nou la şosea.

Nişte mistreţi şi-au făcut de lucru prin zonă, au scurmat cu sârg, nu-mi dau seama ce căutau. Probabil ceva iarbă sau rădăcini, sub zăpada care acum s-a topit.

Cu următoarea ocazie, vom căuta un drum peste deal, care duce la Sartăş. Am văzut o cărare, dar nu ştiu până unde merge.

Vă las în compania imaginilor:

IMG_9454

La un moment dat, cărarea urcă destul, încât să-ţi ofere o privelişte minunată asupra Arieşului. Bineînţeles că la vară vegetaţia va estompa mult din această imagine, dar, ce pot spune, este că va fi şi mai frumos.

Să aveţi parte de zile minunate!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Camino prin Apuseni -Schitul Poşaga

Ieri veneam spre Cluj, dar când am ajuns la Poşaga, m-am gândit că ar fi bine să o luăm în sus pe vale, am auzit multe despre Schitul Poşaga şi sunt convinsă că ar fi un loc important pe harta Camino. Am mers vreo 4 km cu maşina, apoi, fiindcă drumul devenea tot mai plin de gropi, am ales să continuăm pe jos.

După vreo 2 km şi ceva, timp în care ne-am umplut inimile cu frumuseţea peisajelor de iarnă ce se strămută spre primăvară, am ajuns la schit. Dacă nu ştiaţi, în apropiere se află un izvor despre care se spune că este tămăduitor, dar chiar dacă ar fi să ajungi prin aceste locuri numai pentru frumuseţea lor, tot merită să-ţi toceşti pingelele până aici.

Cu toate că drumul nu este foarte bun, (doar suntem în România), am întâlnit  mai multe maşini trecând în sus şi-n jos. Când am ieşit de la izvor, tocmai cobora o maşină, pe care aşa, cu un semn mai timid, am oprit-o, voiam să ştiu dacă drumul duce la Ocoliş , sau dacă ar  fi un alt drum de picior pe care aş putea aduce Camino de la Ocoliş, până aici. Un domn foarte amabil mi-a răspuns la întrebări, ca apoi să aflu că de fapt este primarul din Poşaga, ce m-a asigurat de tot sprijinul lui, când a aflat despre proiectul pe care mă străduiesc să-l duc la capăt.

De ce oare, din toate maşinile, l-am oprit exact pe primar? Cred că atunci când eşti decis să faci lucruri bune, Universul te sprijină în toate.

Un călugăr ne-a dăruit două mere mari, roşii şi zemoase, exact ceea ce aveam nevoie, combustibil pentru întoarcerea la maşină.

Sper să pot aduce Camino în acest loc, este unul deosebit, pentru spiritualitatea şi frumuseţea lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Camino prin Apuseni – Câmpeni-Mihoiești

Puterile iernii  sunt tot mai slabe, așa că am profitat de o zi mai prietenoasă, ca să mai facem câțiva pași spre îndeplinirea ”pohtei ce-am pohtit”, adică a vedea și în România un drum de pelerinaj marcat și bine popularizat.

De bine de rău, de la Aiud până la Câmpeni, știu în mare pe unde va merge drumul, dar dincolo de Câmpeni, e încă o enigmă. Am căutat azi un traseu care să nu meargă pe șosea de la Câmpeni până la baraj la Mihoiești și am găsit unul chiar foarte bun, pitoresc și interesant.

Dacă știe cineva un traseu de la Mihoiești la Vadu-Moților, sau chiar de la Câmpeni la Vadu Moților care nu este pe șosea, îl rog să-mi dea de veste.

Vă las în compania câtorva fotografii făcute azi.

 

Vise de iarnă, într-o noapte aproape primăvăratică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Aţi fost vreodată la Abrud?

Noi, ieri, am fost de două ori. Ciudat la prima privire, dar de fapt , nimic neobişnuit. Aveam deja o înţelegere cu- de acum- prietenul nostru Cristian Mera, caminant cu experienţă din Abrud, ca să găsim cel mai frumos traseu de la Abrud la Câmpeni.

Zis şi făcut, ieri dimineaţă am mers cu maşina la Abrud, unde am lăsat-o în custodia părinţilor lui Cristi, iar noi am pornit, peste deal spre Câmpeni, fiind însoţiţi de încă un caminard din Abrud, Dorel. (Nu-i ştiu numele de familie, dar promit să mă interesez).

Vă avertizez să nu plecaţi prin Munţii Apuseni fără încălţăminte adecvată şi fără condiţie fizică, fiindcă veţi fi dezamăgiţi. (de voi înşivă). Şi spun asta eu, care am fost de patru ori pe Camino de Santiago, în sandale. Ei bine, aici, nu merge, şi să vă spun de ce: chiar când încă eram în Abrud şi priveam de jos în sus strada ce urma să o „încălecăm”, mi-am dat seama că nu va fi uşor. E genul de stradă pe care dacă locuieşti spre capătul ei şi te-ai întors de la cumpărături uitând să cumperi ceva esenţial, doar dacă ai mare curaj te mai întorci la magazin. Acum exagerez şi eu un pic, cine nu se teme de urcuş şi de noroaie, nu va avea nicio problemă. Urcăm prin ceaţa care, sperăm noi, se va destrăma la un moment dat, pentru a ne dezvălui împrejurimile, deocamdată acoperite de caiere albicioase, ce se învălătucesc pretutindeni.

Ieşim din zona caselor, ultima fiinţă ce ne petrece cu o privire veselă fiind un măgăruş, care… se pierde şi el, ca… măgarul în ceaţă.

Pe măsură ce urcăm, peisajul devine tot mai interesant, pini mândri străjuiesc drumul care e şi el mai zvântat acum, urcuşul nu mai e cu sincope de respiraţie, devine unul normal, pentru oameni normali. Încetişor, ceaţa se destramă, lăsând ferestre miraculoase luminate de soarele dimineţii, păşim pe un drum magic, şi… oau! Am ajuns pe coamă, suntem înconjuraţi de un ocean de ceaţă, iar munţii apar ca nişte insule răzleţe, parcă suntem supravieţuitorii unui potop, ne aşteptăm ca, în orice moment, o uriaşă arcă să se îndrepte spre noi silenţios, purtând în burta ei creaturi mitice.

Suntem de acum scăldaţi în soarele dimineţii, e călduţ, drumul este minunat acum, printre pajişti, munţii din depărtare au ieşit şi ei din pâclă, o biserică albă se vede undeva, foarte departe, spre stânga.

După o bună bucată de drum aproape plan, începem să coborâm… De fapt, să cobor, bărbaţii sunt mult în faţă, iar eu, coada după ei. Îmi place solitudinea asta parcă de început de lume, ei sporovăiesc non-stop şi n-aş putea să mă bucur la fel de mult de tot ceea ce mă înconjoară, n-aş putea să simt integrarea în  marele Univers, ca o părticică minusculă ce mă aflu.

Câmpeni-ul se vede la început printre doi copaci, ca un tablou cu ramă naturală, apoi, după un tăpşan, oau! Câmpeni-ul în toată splendoarea lui, arată ca un adevărat oraş european. Eu merg la Câmpeni cu maşina aproape săptămânal, dar, aşa, de sus, nu l-am privit niciodată. Mi se pare de-a dreptul magnific.

Coborârea devine din ce în ce mai abruptă, parcă e sora mare a urcuşului din Abrud, dar merită toţi banii, priveliştea este absolut superbă.

Noroi, curbe şi genunchi supăraţi, dar , cum nimic nu este veşnic, şi această coborâre se termină la un moment dat. O ciocolată Shogetten neagră, ceai de mentă pentru mine şi cafea pentru băieţi, sunt răsplata pentru drumul de 13 km (zice GPS -ul lui Cristi) pe care am reuşit să-l dăm gata în trei ore şi ceva.

După scurta pauză de cafea „sin leche” că nu aveau, a urmat drumul de întoarcere, prin Sohodol, foarte frumos şi acesta, dar nici pe departe la fel de spectaculos, plus că e mai lung cu vreo trei km.

Când ceaţa şi înserarea se lăsau peste Abrud, am ajuns din nou la strada cardiacă, noroc că pe drum găsisem un „El Băţo”, fără ajutorul lui, probabil aş fi coborât pe fund. A doua intrare în Abrud în  aceeaşi zi, dar prin locuri şi cu mijloace de transport diferite, însă mult mai triumfală, zic eu.

46.000 de paşi (ai mei), 28 de km zice GPS-ul lui Cristi, a fost o zi printre cele ce ne vor rămâne multă vreme în memorie.

Mai jos, aveţi câteva poze…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi… (la propriu şi la figurat)