Arhive pe categorii: Fără categorie

Coasta Amalfi: Sorento-Positano-Jurnal de vacanță 6

manuelasandablog

Dacă ai fost în sudul Italiei și ai ratat Coasta Amalfi, e ca și cum ai fi vizitat Louvre și nu ai văzut Gioconda. Deoarece aventura noastră pe această faimoasă coastă s-a desfășurat în trei episoade, toate trei în aceeași zi, o voi împărți și eu la fel, pentru a nu scrie un articol kilometric.

Să-i dăm bătaie, așadar…

Am pornit dimineața cu trenul pe linia privată Circumvezuviana, de la Pompei la Sorento, de unde se pot lua autobuzele ce duc turiștii pe Coasta Amalfi, care-și ia numele de la orășelul cu același nume și care se află pe la jumătatea distanței dintre Sorento și Salerno, punctul terminus al excursiei de o zi pe care o poate face orice turist, în schimbul a 8 euro. Îți iei bilet până la Salerno, dar poți coborî pe traseu, acolo unde ți se pare că ai ceva interesant de văzut, apoi să iei…

Vezi articolul original 539 de cuvinte mai mult

Semne divine

Prima zi de Paști a fost apăsătoare; de dimineața până seara, o plapumă groasă de nori a acoperit cerul, parcă întreaga natură spunea: stați acasă! Și-am stat acasă.

Nu se compară însă statul acasă într-un apartament de bloc, (știu ce spun, am experimentat asta trei săptămâni) sau la țară, unde poți ieși în curte, în grădină, te poți bucura de verdele tot mai pregnant al copacilor și de florile unele albe, iar altele roz ale piersicilor, caișilor și cireșilor.

Duminica de Paști a trecut repede, chiar dacă n-am ieșit nici măcar din casă, dar m-a lăsat așa, cu un gust amar, parcă Dumnezeu era supărat pe noi și după ce că nu ne lasă pe-afară, ne mai dă și vreme mohorâtă.

Era o atmosferă de parcă nu numai oamenii erau bolnavi, ci întreaga natură suferea și avea nevoie de un repaus, pentru a se face bine.

Așteptam cu interes ploaia, dar abia spre seară a țârâit un pic, totuși, parcă atmosfera s-a mai detensionat, iar luni dimineața soarele ne-a întâmpinat surâzător, era de parcă fusesem puși la colț, iar acum pedeapsa se încheiase. Iluzie, pedeapsa continuă, pentru unii mai grea, iar pentru alții, mai ușoară.

Azi am ieșit un pic afară, am păstrat distanța socială, n-am întâlnit țipenie de om, așa că… ne-am dezmorțit un pic oasele eu și bătrânul meu câine.

Vreau să cred că vremea bună din ultimele două zile este semnul că vom fi iertați până la urmă, că merităm o a doua șansă, depinde doar de noi cum o vom folosi.

Poate vom reuși să trăim frumos, să fim fiecare dintre noi schimbarea pe care o dorim în lume. Niciodată nu-i vom putea schimba pe ceilalți, dar să nu uităm că ei sunt oglinda noastră. Dacă dorim ca în ei să apară ceva diferit, să fim noi cei care se schimbă, iar rezultatul nu va întârzia să apară.

Chino și cu mine vă salutăm de pe Runcurele

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi (mai rar, iar acum și cu declarație pe proprie răspundere)

Ciprian

Știu că e greu să stai în casă, să vezi/auzi doar vești cutremurătoare, așa că ai cadou de la mine încă un fragment din cartea mea, Love story pe Camino de Santiago.

Capitolul al VI-lea

    ”Dragă Dafina,

Ai plecat doar de câteva zile, dar şuetele noastre şi serile petrecute împreună îmi lipsesc foarte mult. Am fost să-l văd pe Petrică, motanul tău înfiorător de gras, să ştii că, atunci când te întorci, va trebui să-l duci la psiholog, cred că a intrat în depresie. E atât de trist, că-ţi vine să-i plângi de milă. Cred că-l voi lua la mine, e foarte singur toată ziua, vecina ta, tanti Ileana, nu face altceva decât să-i dea de mâncare, iar el era obişnuit cu mângâieri, conversaţie şi tot tacâmul. Nu-ţi face griji, îl readuc eu pe linia de plutire.

    De fapt, despre altceva voiam să-ţi vorbesc, probabil ţi se va părea deplasat, dar am primit o vizită foarte specială şi anume, a lui Ciprian… Ştiu că nu vă vorbiţi, că între voi totul s-a terminat, dar atunci, de ce a venit să mă întrebe de tine? Părea trist şi îngândurat, dar n-am avut curajul să-i pun vreo întrebare. Au trecut vremurile acelea când eram prieteni la cataramă, râdeam şi ne prosteam tot timpul…

    Să mă ierţi, am pus una dintre pozele pe care mi le-ai trimis pe facebook, aşa a aflat că eşti plecată într-o călătorie plină de aventuri.

    Nu i-am dat prea multe detalii, dar dacă mai vine, ce să-i spun? Oricum, e tatăl copiilor tăi, n-o să poţi să-l eviţi toată viaţa, va fi acolo măcar la evenimente, trebuie să te obişnuieşti cu asta.  Ştiu că el a fost cel care a plecat, că ai suferit ca un câine, bla, bla… (Oare de ce se spune că suferi ca un câine? Sunt convinsă că suferinţa umană e mult mai profundă…)

    Mă rog, aştept un semn şi un sfat de la tine. Pupici, S.”

”Dragă Sorana,

Foarte interesant, când am primit emailul tău, tocmai mă gândeam la fostul meu soţ. Telepatia funcţionează foarte bine între noi două, s-ar părea. Nu e niciun secret locul în care mă aflu, aşa că poţi să-i spui, dacă te mai întreabă. Mai ciudat este faptul că după doi ani, acum, când am plecat şi eu de acasă, s-a trezit să-i pese de mine… sau mă rog, probabil mai mult de ceea ce fac.

    Crezi că au apărut probleme în Paradis? Cam devreme… Dar, nu e treaba mea, să le fie de bine şi să fie fericiţi!

    Cât despre Petrică, de la început m-am gândit că ar fi mai bine să-l iei la tine, dar mi s-a părut că-ţi cer prea mult. Ia-l, te implor, nu vreau să umblu cu el pe la doctori, când mă întorc acasă!

    Într-o altă ordine de idei… a apărut un japonez, care… vrea să se însoare. Nu-mi dau seama, dar cred că-mi face curte. E destul de plăcut să ai parte de atenţia cuiva, după atâta timp de … abstinenţă, ca să zic aşa.

Te ţin la curent!

Prietena ta, pentru totdeauna…şi un pic în plus”

                                       Dafina

    ”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Sper că ați reușit să vă desprindeți un pic de cotidian.

Manuela Sanda Băcăoanu, o scriitoare în devenire

Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

VOTEZ, DECI EXIST!

Mă întreba ieri un coleg: „Noi, când spunem că ne iubim ţara, ce iubim, de fapt? Pământul?” Întrebarea m-a surprins un pic, dar în acel moment, mi-am dat seama instantaneu că pământul ţării este cel pe care-l iubim şi pe care vrem să-l păstrăm intact, cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui.

Acum, când vuieşte internetul de clipuri proVOT, aş vrea să spun şi eu doar câteva cuvinte. În dorinţa de a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago am făcut şi în această duminică o excursie, de astă dată invers, de la Albac la Vadul Moţilor, peste munţi.

Am descoperit din nou locuri extrem de frumoase, am făcut o călătorie prin fascinanta Românie, aceea pe care cu toţii ar trebui s-o iubim şi de care tuturor ar trebui să ne pese. Dacă eu, care m-am născut în aceste locuri binecuvântate, exclamam la fiecare câteva minute: „Doamne, cât e de frumos!”, atunci cum vor reacţiona străinii, care neam de neamul lor n-au văzut atâta prospeţime, sălbăticie şi viaţă palpitând pe fiecare centimetru pătrat?

Îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este:

MERGEŢI LA VOT!

E nevoie de fiecare vot, pentru a mai păstra măcar ce se poate din această ţară, furată şi oropsită de sute de ani. Dacă 30 de ani am tot votat, dar au ieşit tot cei pe care n-am pus ştampila, să nu disperăm, să nu ne blazăm şi să spunem că votul nostru nu contează! Ba contează, fiecare vot contează, aşa cum contează şi fiecare fir de iarbă, fiecare furnică ce trece pe cărare spre un ţel doar de ea ştiut, fiecare pasăre ce-ţi încântă auzul cu trilul ei vesel.

MERGEŢI LA VOT, pentru ca aceste bogăţii să nu dispară!

Dacă nu veţi merge la vot, nu veţi mai avea dreptul să vă plângeţi de nenorocirea spre care se îndreaptă România, condusă de către oameni fără scrupule, al căror singur scop este îmbogăţirea lor rapidă şi anularea pedepselor meritate.

Priviţi mai jos, ca să vedeţi cât este de frumoasă România. Iar dacă nu vă este prea greu, ieşiţi din casă şi priviţi pe viu cât este de minunată ţara noastră!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

 

Azi, am fugărit prim-ministra prin Cluj

Nu e o glumă, nici măcar titlul unei piese de teatru, e purul adevăr. De fapt, m-am exprimat incorect, prim-ministra a tot fugit azi prin Cluj, temându-se de o mână de oameni. Haios, nu?  Să vă spun cum s-au întâmplat lucrurile…

La ora 13, era în mod oficial așteptată la Casa de Cultură a Studenților. Nu mă întrebați ce legătură are domnia-sa cu orice conține în denumire cuvântul ”cultură”, fiindcă nu vă pot răspunde. Timpul trecea, dar ”duamna” nu apărea… Cineva a aflat din surse oficiale că a făcut o mică schimbare în program, s-a dus puțin la restaurantul Mercur din cartierul Gheorghieni, unul dintre cele mai liniștite cartiere ale Clujului, probabil o pălise foamea, pe biata femeie…

Ditamai prim-ministrul ia masa la un obscur restaurant de cartier? Se vede că partidul la putere nu mai are bani de protocol… S-ar părea că urmează un nou împrumut, ce naiba, lași oamenii să ia masa pe la periferie, când în centru sunt atâtea localuri tari? Măcar dacă o duceau la Mall… Ah, nu, acolo era plin de oameni, poate nu toți prea prietenoși…

Bun! Auzind că următorul punct pe ordinea de zi va fi Spitalul de Oncologie, nu ne-a fost greu să ne mutăm acolo, era la doi pași. Bineînțeles că unii au plecat, au mai venit alți ”protestanți” și ne-am pus pe așteptat, în fața spitalului. Probabil vizita trebuia făcută la Spitalul Regional de Urgență, dar, după câte știu eu, acesta nici măcar nu  are un punct pe hartă. Țin să mulțumesc cu acest prilej Partidului ce cu înțelepciune ne conduce, dacă mai era și acel spital, vă dați seama cât mai creștea populația Clujului, și așa extrem de aglomerat? (Zic unii, pe mine nu mă ”aglomerează” nimeni. Toți cei ce vor să locuiască aici, sunt bine primiți!).

După ce mai stăm, mai strigăm niște lozinci, vedem cum dintr-o dată, jandarmii fug spre intrarea în biserica spitalului, care se află chiar lângă acesta, pe Republicii. Nu vă pot descrie adrenalina ce te cuprinde când alergi după ceva. Probabil că e asemănător cu ceea ce simt hăitașii, când fugăresc vânatul. Diferența era că noi doar voiam s-o vedem pe prim-ministră, nu cred că-i trecea cuiva prin cap să-i miște vreun fir din coafura perfectă.

Cert este că mașinile oficiale au oprit lângă biserică, a coborât în viteză și a dispărut fără urmă. Am crezut cu toții că a intrat în biserică, o doamnă striga: ”Ieși din biserică, acolo se roagă oamenii pentru copiii lor!” Am mai stat prin preajmă, apoi, văzând că o parte din jandarmi se îndreaptă spre spital, hop și noi după ei. Atunci, s-a întâmplat un lucru urât, când un jandarm a împins brutal pe unul dintre noi, dar mulțimea a protestat puternic, așa că momentul a fost scurtat.

Tot așteptând să apară de undeva, (spitalul are 4 intrări), cineva ne-a povestit că s-ar putea să nu fi intrat în biserică, ci să fi coborât la subsol, pe niște scări abrupte, iar de acolo, să fi intrat prin altă ușă în spital. Vă închipuiți? Să fii prim-ministrul unei țări, să faci o vizită  la una din instituțiile ei și să apari glorios de la… subsolul clădirii…?

Oare câtă spaimă o fi trăit azi, marea noastră ”oamă” de stat? Noi am strigat

” NE E SILĂ DE DĂNCILĂ!” dar după cele întâmplate cu câteva ore în urmă, aș putea înlocui ”SILĂ” cu ”MILĂ”.

Se știa că la ora 15 trebuie să fie la U.M.F., pentru o întâlnire oficială și o conferință de presă, așa că, după ce mașinile negre au plecat la fel de misterios cum au venit, cu un nou sprint, am reușit să ajungem înaintea lor la U.M.F., pe Victor Babeș. Am observat că numărul jandarmilor era de 4 ori mai mare, dar și noi eram mult mai mulți. Din păcate, telefonul meu s-a descărcat, așa că n-am putut face nici măcar o poză sau o scurtă filmare cu apariția coloanei oficiale cu geamuri fumurii, spre care furia mulțimii a explodat atât de tare, încât aveam impresia că au început și jandarmii să strige. Cred că strigau și cei de la ferestre, altfel nu se explică.

N-am mai putut sta până la sfârșitul mascaradei, dar sunt convinsă că cel mai urât coșmar al dăncilei este Clujul. Am scris intenționat cu literă mică, așa cum e și ea… de fapt, pe cale de dispariție, aș putea spune.

Una peste alta, a fost o zi haioasă! Cea mai tare zi de protest, din ultimii 6-7 ani.

Am aflat un lucru foarte important:

LE E FRICĂ!     MOR DE FRICĂ!     DOAMNE AJUTĂ, SĂ SCĂPĂM DE EI!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

”Love story pe Camino de Santiago” – carte în lucru

Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi