După trei săptămâni în Spania, timp în care nu m-au prea interesat veștile din România, am venit acasă, iar bombardamentul cu știri proaste, incredibile, îngrozitoare, parcă nu se mai oprește. Un tânăr drogat omoară cu mașina oameni aflați pe marginea drumului. Toată țara sare în sus, pune emoticoane triste și furioase, de zici că e un adevărat război al emoticoanelor. Ce păcat că n-au nicio putere. O femeie e lăsată să moară la Botoșani, în timpul travaliului, de către cadre medicale care nu se pot numi oameni. Alta, naște nu știu unde, pe trotuar.
Băi, oare asta-i chiar țara capetelor țuguiate? Asemenea știri și atât de multe în doar câteva zile nu cred că mai apar într-o altă parte a lumii, nici măcar în cele mai înapoiate civilizații. Mă doare inima și sufletul că n-am puterea să repar aceste fapte îngrozitoare sau măcar să fac ceva care să le împiedice să se mai repete. Mă doare capul să mai aud că părinții drogatului sunt de vină. Da, clar, sunt de vină, dar deocamdată nu există o lege care sa-i poată acuza că sunt autori morali ai faptelor fiului lor iubit. Eu cred că nici nu-l iubesc, se folosesc doar de el ca de o unealtă, pentru a-i umili pe cei mai puțin ”norocoși”.
Toată lumea a dezbătut acest subiect de o mie de ori, dar ce am aflat azi, le întrece pe toate. O femeie merge la medic că are o hernie, o hernie ce i se mișca în burtă și creștea non-stop de 9 luni, fără ca ea să aibă habar. S-ar părea că medicina din România o ia la vale rău de tot, dacă nici medicii nu și-au dat seama că femeia e gravidă și au vrut s-o opereze de hernie.
Mă rog, bine că au adus în cele din urmă pe lume o fetiță, care, după spusele soțului doamnei cu pricina, nu este copilul ei. Că nu e al lui aș mai înțelege, dar că nu e al ei?
A, da, ăștia cu cipurile i-au ”implementat” fetița în uter și ce să vezi, în loc de ditamai hernia, se făcură cei doi cu un copil. Haha, acum sunt curioasă dacă-i vor face test ADN, să se convingă că e al lor… sau măcar al ei.
Atâta prostie este în țara asta, încât dacă cineva ar găsi o cale de a o transforma în energie, ar bubui până-n America și le-am da noi lor curent, nu ei nouă cum a vrut Tesla, dar a fost oprit la timp.
Ce să mai spun, eu m-am săturat să tot plâng de mila proștilor, așa că acum râd! Doamne ferește să avem nevoie de vreun doctor din ăla care nu știe care-i diferența între o hernie și o sarcină la 9 luni.
Știți cum i se spune celui care și-a luat diploma de medic cu ultima medie? DOMNU DOCTOR!
Pa și să auzim de bine! Să auzim și să vedem, Doamne ferește să ajungem la spital!
Luni seara ajunsesem la Monte do Gozo, un loc foarte special, un parc imens, la 5 km de Santiago de Compostela. Aici este probabil cel mai mare albergue, care poate caza 500 de pelerini. După calculele mele, cred ca mai mulți. Drept că arată cam ca un lagăr de concentrare, cu multe barăci, dar în interior e în regulă. Eram după o zi caldă și obositoare, plus vreo 34 de km străbătuti din Arzua, dintre care ultimii și cei mai grei pe șosea, deoarece în Lavacolla am pierdut Camino. Voiam ca marți dimineața, proaspeți și în forță să intram în Santiago de Compostela, punctul terminus al pelerinajului nostru. Până la un moment dat totul a decurs conform planului, adică am fost la gară ca să ne luăm bilete de tren la Madrid, am fost la catedrală ca să marcăm momentul sosirii, la Oficiul de Pelerini pentru certificatul care atestă că într-adevăr am bătut drumul Spaniei încă o dată. Până aici, toate în regulă. Numai când ne-am dus la albergue San Lazaro, apoi la Fin del Camino și ne-au întâmpinat afișe cu „todo completo” viața a început să se coloreze în maro, din roz cum era. Ne așezăm triști pe o bancă și ne punem pe căutat, lucru care ne deprima și mai mult, toate locurile erau ocupate. Încep să urăsc internetul și modul facil în care unii vor să-și trăiască viața. Până aici am reușit să găsim locuri fără rezervări, dar acum se pare că ne-au mai rămas doar două solutii: să dormim în parc sau să ne întoarcem la Monte do Gozo. Niciuna dintre ele nu ne surâde. Eu mănânc, azi am băut doar cafea cu churos de dimineață. Ștefan nu poate mânca, e prea supărat și emoționat. Eu am credința că toate se vor rezolva, dar încă nu știu cum. Apoi, așa din eter, îmi vine ideea s-o sun pe Ramona Venturini, care, foarte amabilă, îmi da numărul de telefon al unei pensiuni din Finistere. Am uitat să spun că mai devreme căutasem locuri și acolo, dar nu apărea nimic liber. Sun și ce sa vezi, cu spaniola mea de baltă reușesc să fac rezervare. Am luat autobuzul de 18,30, iar la 20 eram deja la ocean. După o zi ca cea de ieri,meritam ca totul să se sfârșească bine. Azi dimineață ne-am trezit „de voie”, pe la 8,30, într-o cameră cu două paturi și nici urmă de jandarm care să ne spună că trebuie să părăsim incinta la ora 8, cum am pățit la Monte do Gozo, când în sfârșit nu mai trebuia sa ne trezim la 5,30, ca s-o luăm din loc. Ei, cam atât, că mă dor mâinile de cât am ” vorbit”. Manuela Sanda Băcăoanu
Toată lumea se temea că ne vom topi de cald în Spania. Parcă ne-am dori și noi să ne fie cald, fiindcă de două zile umblăm prin ploaie, vânt și ceață. E drept că ne învârtim pe la o mie de metri altitudine, coborâm câteva sute de metri ( în altitudine) apoi urcăm din nou, chiar mai sus decât fusesem. Azi suntem pe la 900 de metri, sunt 16 grade și ne bucurăm că ploaia s-a oprit. Eram flămânzi și uzi pe la 11, când un bar, adevărată mana cerească, ne-a ieșit în drum. În câteva minute s-a umplut de pelerini, lumea stătea și în picioare, doar ca să bea o cafea sau să mănânce ceva. După ce am ajuns la albergue a ieșit și soarele, dar cu dinți. Dar cea mai grea zi a fost cu siguranță ieri, când am haladuit pe la 1200 de metri urcând pe o cărare abruptă că abia stăteai în picioare, după ce am trecut de o pădure arsă . Și-am mers și – am mers pe o pășune montană ( pe ici pe colo pasune, că mai mult erau niște plante cu țepi presărate cu minunate flori galbene și mov de care m-am bucurat si cu fundul, când am tras o trântă de zile mari. Problema era că nu mă puteam ridica, fiind cu rucsacul în spate. Am picat ca Butea-n iaz, doar că eu m-am înțepat pe toate părțile, pana am reușit sa ma ridic. Am ajuns totuși la destinație printr-un soi de miracol, după 24 de km fără sa întâlnim decât trei case pe vârful muntelui. Despre alaltăieri ce să vă spun, ziua a fost caldă, atâta doar că era să-mi scap rucsacul pe o pantă abruptă, care se oprea fix într-un rău. L-am prins de-o aripă tocmai la momentul potrivit. Maine ne așteaptă o nouă zi, cu 11 grade dimineața și 17 la amiază. Brrr! După cum vă ziceam, Bbbuen Camino fffrio! Manuela Sanda Băcăoanu.
Mai întâi, o scurta contabilitate: vineri 33.000 de pași, sâmbătă 43.000, iar azi alți 33.000. Deci până acum, un total de 109.000 de pași. Ii număr, fiindcă vreau să văd câți vor fi până la Santiago. O întâmplare drăguță de ieri: un pelerin și-o pelerina se odihnesc pe o banca de piatră la soare, după ce au urcat o pantă incredibilă. Ea: oare cât mai avem de urcat? El: cel puțin un kilometru, până la Freisnu. Ea își ia rucsacul și pleacă amărâta, dar după 20 de metri, sare în sus: yeee, suntem acolo!!! El: unde, acolo? Ea: la Freisnu. Și dintr-o dată viața era să devină frumoasă, dar bineînțeles că după așa un urcuș, urma o coborâre pe măsură. Ei, dar să revenim la ziua de azi. Am plecat de la Roca Madre pe la 9,30, fiindcă am luat un mic dejun foarte plăcut, însoțit de o conversație spumoasă, la fel cum a fost și cina. Drumul până la Salas a fost foarte plăcut, dar la un moment dat a trecut pe lângă noi un grup de 3 persoane. În frunte mergea un tip cu o privire încrâncenata, urmat de un băiat tânăr și o fată care fugea după ei. Urcam o potecă strâmtă, m-am dat repede la o parte, iar grupul celor 3 a trecut pe lângă mine cu o viteză amețitoare. Sunt curioasă cât timp au reușit să mențină acel ritm infernal. N-au trecut bine de mine, poteca a început să coboare, moment în care am simțit că-mi lipsește ceva: El Bato. Lasă că e pădurea plină de bețe mi-a zis Ștefan și mi-a găsit altul. Eu privesc în sus și ce să vezi, un corcoduș se lăfăia tocmai deasupra noastră. Cu ajutorul noului El Bato ( segundo), am reușit să mâncăm doi pumni de corcodușe, îndulcite la sfârșit cu câte o bomboana de mentă pe care eu le cumpărasem ieri, cu toate că Ștefan zicea că nu are rost să le car. Apoi am ajuns la Salas, un orășel tipic spaniol, cu o biserică și un hotel din epoca medievală. Abia după Salas părea că începe „distracția”, dar n-a fost chiar atât de rău. Am mâncat și o grămadă de mure delicioase de pe marginea drumului. Am ajuns la Espina, la albergue El Croce, unde ne-am trezit că suntem doar noi doi. Între timp au mai apărut trei pelerini, o poloneză și un cuplu spaniol ( pardon, sunt frate și soră) . Recomand acest albergue, este bine utilat, are cafea și ceai pentru dimineața. Se poate și găti. Și… cam atât pentru azi. Manuela Sanda Băcăoanu.
Azi a fost o zi minunată! Puteam spune ” azi a fost o zi grea” și ar fi fost la fel de adevărat. Am pornit dimineață pe ploaie de la albergue Escamplero, am făcut un drum ceva mai ușor decât ieri până la Grado, iar pe drum ne-am oprit la Palatino, pentru tortilla de patatas și caffe con leche. Ploaia stătuse, atmosfera era ” numai bună ” spre prea cald, dar picioarele începeau sa ” prindă ritmul Camino”. La Grado am întâlnit-o pe Alis din Țara Minunilor la o terasă, pentru ca mai târziu să ne vedem pe drum. Eu am un nou El Bato (prietenii știu de ce), vorbesc despre cei care mi-au citit prima carte. Ștefan mi-a făcut rost de el pe baza de repede ieri în pădure, când trei câini uriași lătrau la noi foarte fioroși, iar gardul care ne despărțea nu avea mai mult de 80 cm. Tot prin acele locuri, văzusem un anunț cu un albergue, pe numele lui Roca Madre. Mi s-a părut interesant, așa că am hotărât să dormim azi aici. După ce traseul dincoace de Grado a devenit extrem de neprietenos, am urcat de ne-au sfârâit călcâiele și am coborât mai ceva ca Flinstonii în mașina lor punând frână cu picioarele pe jos, obosiți și vai de noi, mai ales de mine, iată că am ajuns la La Rodriga și la adăpostul căutat. Sincer, când l-am văzut prima dată, mi-am zis: Manjarin ( tot prietenii știu de ce), dar s-ar părea că prima impresie nu este întotdeauna cea corectă. Ce mai, am nimerit la unul dintre cele mai faine albergue de pe Camino, Irene si Diego te primesc de parcă ai fi o rudă apropiată, iar dotările sunt peste orice așteptări. Se servește cina și micul dejun, ți se spală rufele, iar totul e… donativo . Merită să vă cazați la acest albergue, e deschis abia de anul trecut probabil nu multă lume știe de el. Le-am dăruit o carte și s-au bucurat atât de tare și de sincer că mi-a crescut inima. Peisajul de azi a fost în multe locuri foarte asemanator cu Valea Ariesului, dar cu o diferență zdrobitoare: pe malurile acestui râu n-am văzut nici cea mai mica mizerie, pet sau alte alea. Vă las, mă strigă să merg la cină. Manuela Sanda Băcăoanu.
Am cinat. O mâncare formidabilă, alături de oameni minunați. Tot eu
Acum două luni mă lăudam că voi pleca pe Camino de Santiago din nou, de această dată pe Camino Primitivo. Între timp, au fost alții care nu s-au lăudat, dar în acest interval de timp au reușit să facă fiecare ce rută de camino și-a ales.
Ei, dar timpul tace și trece, așa că a venit și rândul nostru să plecăm… Am încercat să mă antrenez cât de cât în această vară, pe lângă grădinărit, terapie Bowen și emoții cu ”e gata cartea în spaniolă, nu e gata…” S-ar părea că e gata, luni sosește la Cluj, iar miercuri zburăm cu ea cu tot, în Spania.
Sunt foarte curioasă cum e Camino Primitivo. Unii zic că-i greu, alții că-i accesibil, fiecare după puterile lui, presupun. Sunt sigură că nu-i mai greu decât prin Apuseni, așa că… la drum!
Cu o oprire de o zi la Zaragoza, pentru a lăsa cărțile pe la librării, lucru pentru care-i mulțumesc din suflet lui Antonio Aladren care s-a implicat foarte mult în a mă ajuta, probabil în 28 ne vom lansa și noi pe ”orbita” Primitivo. Abia aștept! Sunt ca un copil care merge în clasa I. Sau poate ca unul care repetă clasa I. (A cincea oară). NU știu de ce, emoția e la fel de mare de fiecare dată, ba chiar se intensifică. O fi având el drumul acesta ceva magic!
Vorbeam acum vreo două săptămâni cu o prietenă care tocmai termina Camino Primitivo și mergea să-și ia diploma de pelerin. Cuvintele ei: ” E, dar acum nu mai e ca prima dată, nu mai simt aceeași emoție!” Iar a doua zi, după ce-și luase diploma: ” Vai, te-am mințit! După ce am luat diploma, am tras și un plâns bun. A fost teribil de emoționant!”
Voi, cei care ați ajuns de mai multe ori la Santiago de Compostela, cum ați simțit a nu-știu-câta oară?
Cert este că o dată ajunsă acolo, sper să fiu iar ”ca peștele în apă”, acum știu exact ce mă așteaptă, dar emoția e la fel de mare.
Vă las mai jos niște fotografii din peregrinările mele de antrenament. Nu-i așa că avem o țară minunată? Asta le voi spune și spaniolilor.
O dată cu absolvirea cursului de terapeut Bowen, apoi promovarea tuturor etapelor până la master, s-ar părea că ai învățat destul, că de acum înainte trebuie doar să practici și totul va fi în regulă.
Ei bine, nu este așa, formarea profesională este continuă, în fiecare an este necesar să facem recapitulări ale procedurilor învățate, ori să urmăm cursuri noi, la care aflăm alte proceduri, alte combinații ale lor, pentru a putea fi cât mai bine pregătiți și a-i putea ajuta cât mai mult pe cei care apelează la serviciile noastre.
În toamna aceasta, am participat la un curs de recapitulare a procedurilor de bază și pot spune că, chiar dacă practic această terapie de 13 ani, tot am mai aflat lucruri noi sau am revizuit unele protocoale pe care nu le folosisem de mai multă vreme. Cert este că acum mă simt și mai pregătită să fac față provocărilor și să-i ajut pe cei care mi se adresează.
Nu degeaba se spune că REPETIȚIA ESTE MAMA ÎNVĂȚĂTURII.
Profesez în Cluj Napoca, la domiciliul clientelei, în zilele de miercuri, joi și vineri.
Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master (cu recapitulările la zi).
Am rămas datoare cu continuarea poveștii. Sincer, m-am apucat greu de scris. Nu scrisul era problema, ci sortarea fotografiilor. Din zecile (sutele) de fotografii făcute de mine și Ștefan, pe care să le alegi, cărora să nu le dai importanță? De obicei, atunci când faci o fotografie, ai impresia că este imaginea cea mai reprezentativă a unui moment din viață. Deci, care momente să le consider mai puțin importante?
Am reușit să fac totuși această muncă, ce de fapt este foarte subiectivă.
Cea de-a doua zi la Londra a fost extrem de plină, am văzut și sper eu acumulat informații din belșug, nu știu cât le vom ține minte, dar cred că totuși vom rămâne cu bucuria de a fi fost parte, pentru puțin timp, a atmosferei pline de de istorie a marii capitale.
Ziua a început bine, cu Westminster Abey, care este diferită, dar nu prea departe de Westminster Cathedral. Am ajuns acolo la ora 9, după un mic marș pe la capătul parcului St. James și trecând pe lângă controversata construcție îmbrăcată total în viță de vie decorativă, fără nicio ușă și despre care nimeni nu știe la ce folosește. S-ar părea că intrarea se face undeva prin subteran și că ar fi o bancă, apărută din senin în urmă cu 100 de ani. Londra are misterele ei, așa că nu e bine să săpăm prea adânc…
Am trecut și pe lângă buncărul de unde Churchill a condus operațiunile în cel de-al doilea război mondial. Hmm!
Și-am ajuns la Westminster Abey, la ora 9. Nu e nimeni la poartă… Aflăm că se deschide la 9,30 și, surpriză, suntem primii vizitatori la o coadă care în câteva minute a devenit de câteva zeci de metri. Cumnata mea e foarte vorbăreață, leagă o conversație cu cei din serviciul de pază. Ei o întreabă de unde vine, ea zice : noi din Canada, iar ei ( adică noi) din România. Omul râde: și cum v-ați întâlnit? Păi ei doi sunt frați, arată Sandra spre mine și Gelu. Aha, se dumirește omul de ordine, care între timp ne conduce prin curte până la o masă, unde se făcea controlul bagajelor. ”I start with my sister roumanian!” zice el, invitându-mă să-mi deschid poșetuța. Rucsacul din spate nu l-a văzut, nici eu n-am mai zis nimic. Oricum, bomba o lăsasem acasă.
La intrare, am primit fiecare câte un ghid audio cu informații despre ceea ce vedeam, o mie de lucruri de ținut minte. Cu ce am rămas: această catedrală s-a construit în secolul al XVII-lea, iar de atunci, toate evenimentele regale importante au avut loc aici. Nunți, încoronări și înmormântări, s-au succedat de-a lungul anilor. Dacă ai fost cineva în Regatul Unit ( rege, regină, om politic, scriitor, poet, om de știință, muzician), ai onoarea de a te odihni pe veci sub una dintre piatrele funerare care sunt la tot pasul, nici nu le poți ocoli. Singurul mormânt (al oamenilor de rând) pe care nu se calcă, este cel în onoarea eroilor patriei. Am înțeles că sunt vreo 600 de morminte și statui în interiorul Westminster Abey. Mi s-a părut cam ciudat că deasupra pietrelor funerare ale unor oameni importanți: regi, regine, persoane din familiile regale, erau niște statui culcate, de parcă morții ar sta deasupra mormintelor, cu mâinile împreunate, a rugăciune. Te simțeai ca în cimitir, dar nu într-unul vesel. Am ieșit în curte să luăm o gură de aer curat.
Era aproape ora 12 când am ieșit și am hotărât în unanimitate că e bine să mergem acasă, ca să mâncăm ceva. Priveliștile văzute ne-au cam răscolit, iar stomacurile se cereau umplute. Până searal a 19,45 când aveam programare la cea mai înaltă clădire din Europa, vom încerca să mai vedem câte ceva.
Oh, și am văzut. După o masă copioasă (adică vegană), ne îndreptăm cu toții spre St. Paul Cathedral, singura catedrală cu o arhitectură diferită din Londra, al cărei arhitect venea de la Roma. Poate de aceea seamănă atât de bine cu catedrala San Pietro, de la Vatican.
Spre bucuria noastră, am reușit să intrăm fără să stăm la vreo coadă astronomică, am dat o raită și am ascultat din nou indicațiile ghidului audio. Așa, am aflat că această construcție s-a ridicat pentru peima dată în anul 1066, dar de atunci a trecut prin mai multe evenimente nefaste (incendii), acum fiind construită pentru a cincea oară.
Am urcat și cele 525 de trepte, doar așa, ca antrenament pentru după masă, când vom fi mult mai sus. (Pe la etajul 70).
Ieșind de la ST. Paul, ne întrebam ce am mai putea face. De mers acasă nu putea fi vorba, fiindcă abia ajungeam și trebuia să plecăm din nou. Așa că… ce-ar fi să ne forțăm norocul și să mergem la London Tower? Am uitat să spun, toate aceste obiective sunt pe London Pass, deci acum n-am mai plătit nimic, doar ne-a scanat codul QR de pe telefon.
Da, cine are noroc, are… mai era vreo oră până să se închidă la Turnul Londrei și zău dacă-ți dorești să fii închis acolo. O coadă imensă la poarta prin care se intra la bijuteriile regale ne-a făcut să avem o mică reținere, dar cum unul dintre oamenii de ordine îmbrăcat în cavaler ne-a asigurat că nu durează mai mult de 15 minute, ne-am așezat cuminți în capătul rândului, care urgent a devenit și mai mare, în urma noastră. La început, am văzut doar poze. Și ne ziceam: poftim, am venit până aici, ca să vedem poze cu bijutariile, mare chestie! Dar nu, au apărut bijuterii adevărate, coroana reginei cu care Elisabeta a II-a a fost încoronată și tot felul de alte obiecte folosite la încoronare. Mie mi-a plăcut cel mai mult bolul de punch, în care un copil de 5-6 ani ar putea face baie, atât e de mare. Dar, ghici, e din aur masiv. Și multe altele, fără număr, ar zice unii. Foarte ingenios, pentru a nu bloca fluxul, prin fața coroanelor se trece cu o podea rulantă, așa nu stai să caști gura cât ai chef.
Până am ieșit de la bijuterii, White Tower se închisese, așa că ne-am consolat (Sandra și cu mine) cu o înghețată, luată exact înainte de momentul închiderii tonetei.
Bun… am mai vizitat un pic turnul cu torturi ( a se pune accentul pe cea de-a doua silabă) și otrăvuri, apoi ne-am îndreptat agale spre clădirea cea mai înaltă, al cărei nume, din păcate, momentan îmi scapă. Voi completa mai târziu.
După o pizza ”la botul calului”, am ajuns și la ultimul obiectiv de vizitat pentru astăzi, obosiți, dar plini de voie bună. Ce pot să spun? Am urcat cu două ascensoare până la etajul 68, unde era o cofetărie și spațiu de jur împrejur, pentru a vedea Londra. Minunat! Dar, sincer, nu m-a dat pe spate. Oi fi eu mai pretențioasă, nu știu. Ce știu exact, este că Groapa Ruginoasă de la Vârtop m-a impresionat mult mai tare.
Ei și-așa, după o zi de pomină, ne-am întors cu metroul acasă, că eram frânți de oboseală.
Tocmai am revenit dintr-o vacanță, prima din ultimii doi ani, care ar fi trebuit să fie de vis. Aveam planificate trei zile în deltă și trei zile la mare.
Ei, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg, a fost cam așa…: ne-am urcat noi seara în tren la cușetă, pentru o noapte care ne va aduce mai aproape de țelul călătoriei noastre, adică Delta Dunării. Toată lumea dormea (cred) mai puțin eu, fiindcă eram în ultimul vagon, iar acesta mă zgâlțâia din răsputeri, trebuia să mă agăț de ceva, dar n-aveam de ce. Mă rog, a venit și dimineața, am ajuns pe la 7 la Medgidia, de unde trebuia să schimbăm trenul, spre Tulcea, dar trebuia să coborâm mai repede, la Ceamurlia sau Baia Dobrogea sau Babadag, de unde cineva din grupul nostru ( am uitat să vă spun că mergeam împreună cu un grup, din care eu cunoșteam doar o singură persoană) ne lua și ne ducea la Jurilovca, unde aveam cazare.
Pentru mine, Jurilovca sau orice altă localitate din zonă suna ca deltă, pentru cunoscători, nu prea.
Cert este că ajunși prin localitățile unde trebuia să coborâm, am hotărât să mergem până la Tulcea, oricum era pentru prima dată și cine știe când vom mai călca pe aici.. Zis și făcut, pe la 11,30 coboram din trenul de Tulcea (care nici nu vă mai spun că era unul întârziat, care stătea în Medgidia de vreo două ore când am ajuns noi, fiindcă un macaz buclucaș de la depou nu voia să se manevreze, pentru a ieși de acolo o locomotivă Diesel, care să tracteze trenul, fiindcă acea zonă nu este electrificată). Întârzierea lor, norocul nostru, fiindcă am câștigat o oră.
Ce mi-a plăcut în Dobrogea, mulțimea eolienelor și pământurile lucrate în totalitate. Nu știu dacă sunt asociații sau au fost vândute străinilor, dar peste tot erau lanuri de floarea soarelui, grâu și porumb. O frumusețe!
Cum vă spuneam, am ajuns la Tulcea… Din nefericire, orașul mi s-a părut destul de prăfuit, nemodernizat și cam rămas în urmă. Poate când se va termina faleza, care acum este un șantier pe câțiva kilometri, se va schimba și fața orașului. Am vizitat acvariul, care este foarte frumos și am văzut mai multe expoziții interesante, cu fauna și flora din deltă și nu numai, niște diorame foarte bine realizate.
Ca să n-o mai lungesc, pe la ora 16 am ajuns la Jurilovca, profitând de ”amabilitatea” unui angajat din Baia Dobrogea, pentru care acest drum nu era neobișnuit.Cu toată oboseala drumului și a zilei, pe la ora 18 am plecat într-o excursie de 12 km dus-întors împreună cu câțiva dintre membrii grupului, la capul Doloșman și cetatea Argamum. Foarte frumos. Pe drum, am mâncat o groază de dude, care tocmai se coceau și erau ”lângă drum și fără gard”, precum mărul lui Beniuc..
Ne-am întors aproape noaptea, acolo se înnoptează cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme decât la noi. Printre altele, am aflat și eu că Jurilovca nu este chiar în deltă, ci prin apropiere. Eram atât de obosită, încât nici n-am mai fost în stare să protestez, m-am dus direct a culcare. ( Nu pentru că Jurilovca nu e în deltă, ci pentru că pe noi nu ne-a dus capul că nu vom fi în deltă).
PS Pensiunea este foarte frumoasă, dacă ajungeți pe acolo, se numește Heracleea. Somn ușor, vă mai povestesc mâine…
Ieri, a fost 1 Mai.Pentru a sărbători cum se cuvine această zi, ne-am zis: hai să facem o excursie.! (Ceea ce, între noi fie vorba, nu este ceva ce facem doar de 1 Mai…)
Zis și făcut! Ziua se anunța superbă și-a fost tot așa până am ajuns la releul de la Hădărău, când a început să se înnoreze. Nori răzleți însă, chiar fotogenici, aș putea spune. După ce am căutat un pic drumul ce duce după Mărgaia și bineînțeles că l-am și găsit, dar destul de puțin umblat, tufișurile îl vor ascunde în scurt timp, am început urcarea…
Eu nu mă pot minuna de-ajuns cât de bine arată Lupșa de aici, se vede de la un capăt la celălalt, de la Valea Lupșii la Hădărău. Pomii înfloriți îi dau un aer de sărbătoare, iar în fundal, maiestuos, Muntele Mare, ca un bătrân înțelept, cu fruntea acoperită încă de zăpadă, ne privește prietenos.
Doamne, în ce locuri frumoase trăim! Oare suntem în stare să ne dăm seama de acest lucru?
Urcăm mai sus și, ce să vezi, Vârful Curcubăta se zărește în depărtare, purtând albeața zăpezii pe creștet. Suntem pe culme, în dreapta e satul Curmătură, cu cele câteva case presărate printre pomii înfloriți.
După o porțiune de drum mai accesibilă, iată că apare o urcare ”de zile mari” prin pădurea care se trezește la viață, cu păsărele care ciripesc vesele în dimineața de Întâi de Mai.
Iar o porțiune ”de parc”, cu drum prin iarba de un verde crud, aproape bacovian, apoi iată, șura pe care o știu aici de ani de zile, încă e în picioare și poate chiar folosită. Aici sunt două drumuri, unul urcă, iar celălalt, spre dreapta, trece pe sub șură. Îi zic lui Ștefan să mergem spre dreapta, dar el urcă, așa că mă iau după el, cu toate că am un sentiment de deja-vu, parcă am mai mers o dată pe acolo și n-a fost cea mai bună alegere…
Mergem și mergem, Masha e în culmea fericirii, am luat-o și pe ea, considerând că drumul nu va fi foarte lung. Scopul nostru este să ajungem pe Valea Șesii, apoi, să ne întoarcem pe drum și pe calea ferată transformată în potecă, înapoi acasă.
Suntem cam în întârziere, Ștefan trebuie să plece la Cluj, așa că el o ia de-a dreptul, să coborâm prin pădure. Eu că nu, or fi hățișuri, am o experiență nu tocmai plăcută de acum câțiva ani, când am hălăduit singură prin pădurea din apropiere de Cheile Vălișoarei, dar m-am rătăcit. (Ziua în care m-am rătăcit).
De gura mea, revenim din nou la drumul care, surpriză, se termină brusc, într-un hățiș. Ei, abia acum îmi amintesc că și acum vreo 10 ani, am pățit la fel. Gata, nu mai avem de ales, la vale prin pădure, noroc că e destul de rară și fără plante cu țepi, care să ne agațe și să ne oprească din drum.
Eu mai fac poze, mă bucur de soarele eliberat într-un final de norii care s-au îndreptat spre alte zări, pădurea de fag e încântătoare, frunzele foșnesc sub tălpile mele, dar… n-am idee încotro a luat-o Ștefan. Tot făcând poze și tot coborând, l-am pierdut din vizor. Ștefaaan! strig de mai multe ori, din toți bojocii, dar, nimic. Culmea, apare Masha, care era cu el (probabil îl considera câinele alfa din haita noastră, fiind mereu primul), dar cumva din spatele meu. No! Mai fac câțiva pași în direcția mea de deplasare, când aud: Manuelaaa! Era fix de-acolo de unde venise Masha. Bun! Întoarcere cu 90 de grade și revizuirea traseului. Acolo unde mergeam eu, ajungeam într-o râpă, care dădea în Arieș. Nu era tocmai cea mai fericită variantă.
Ei și după ce era să calc un șarpe gri, care tocmai traversa prin fața mea la marginea unui pârâu din care, în sfârșit, Masha-și poate reface proviziile de apă, urmând pârâul, ajungem pe un drum… UN DRUM! Numai cine nu s-a rătăcit niciodată, nu înțelege bucuria de a găsi, în sfârșit, un drum, după mersul ”din copac în copac” și alunecatul pe frunze veștede.
Poate dacă luam varianta prin dreapta de la acea șură, veneam exact pe drumul acesta, dar… mai aveam nevoie de o aventură și de puțină adrenalină, că doar e 1 Mai, nu-i așa?
Apoi, nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Ah, ba da, am întâlnit un măgăruș, ale cărui răgete ne-au petrecut pe o porțiune de drum.Ștefan a luat-o mai repede la picior după ce am ajuns în Valea Șesii, iar eu cu Masha, mai domol. Ba am mai dus-o și în brațe, că începuse să șchiopăteze. Să cari 12 kilograme de câine nu e de colea, dar mi-a tare dragă, așa că, șontâc-șontâc, am ajuns și noi acasă, la timp pentru a ne lua rămas-bun de la Ștefan.
