Arhive pe categorii: Păreri personale

Luptând cu sistemul

Zilele trecute, am avut ceva de rezolvat la Casa de Asigurări de Sănătate. O chestiune aproape banală, dar pentru care trebuie să-ţi iei număr, apoi să aştepţi răbdător, să-ţi vină rândul. Nimic neobişnuit până aici, veţi spune.

La ora 8,38 am luat numărul 42, apoi m-am interesat la ce număr se ajunsese. Cum numărul 10 era înauntru, mi-am zis că trec cam 20 de numere pe oră, aşa că m-am întors la ora 10.  Nu-mi place să stau în încăperi aglomerate, unde 30 de oameni îşi respiră unii altora în faţă, dacă stai mult acolo, precis te alegi cu un cocktail de virusuri.  Era ca la grădiniţă pe vremea lui Ceauşescu, unii tuşeau, alţii-şi ştergeau nasul, mă rog, ca-ntr-un anotimp al gripelor şi virozelor de tot felul.

La ora 10, mare mi-a fost surpriza să constat că abia numărul 23 era înăuntru. Oamenii deveniseră deja neliniştiţi, numărul lor se dublase, mai aşteptau şi pe afară, dar nu se dădeau duşi. O tânără ce stă pe scaun, îmi spune că persoana ce se află înăuntru, e acolo deja de o jumătate de oră.

Plec din nou, mă gândesc să pierd vremea vreo jumătate de oră, apoi să revin. Când mă întorc, ce să vezi,  tot numărul 23 trona deasupra uşii. Nu-mi vine să cred, atmosfera din sala de aşteptare e una aproape de jale, sunt oameni care aşteaptă de la ora 8. Ce pot să spun, este că de la 10 la 12, au fost rezolvate 4 numere. La ora 12, nr. 27 era înăuntru.

Mă gândesc că în ritmul acesta, va trebui s-o iau mâine din nou de la capăt…

Mă întorc la serviciu, aveam o lucrare urgentă, iar în jur de 14 mă prezint din nou la uşa plângerii, unde, spre stupoarea mea, e afişat numărul 48. „Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!”, ar fi zis Ion Creangă, dar eu nu mă las prea uşor, n-am chef să mai petrec încă o zi făcând naveta de la serviciu la Casa de Asigurări. Eu sunt un caz fericit, lucrez aproape şi pot ieşi fără să dau socoteală. Mă întreb ce fac cei care trebuie să-şi ia o zi de concediu pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea.

Merg cu curaj spre uşa cu pricina, oamenii se uită chiondorâş, le arăt că am numărul 42, iar ei îmi răspund că a trecut deja. Bun, şi acum, ce să fac? O doamnă-mi spune că ea stă acolo de dimineaţă. Aşa, şi? Trebuia să stau şi eu acolo, să mai consum din oxigenul ce oricum era insuficient?

Împing uşa, iar doamna de la un birou minuscul îmi spune să aştept să mi se afişeze numărul, afară. Eu îi zic că am numărul 42, la care ea îmi răspunde că atunci, trebuie să aştept până se termină toate numerele.

„Bine, dacă ies acum de aici, merg să vă fac reclamaţie!”

„Staţi pe scaunul acela, vine răspunsul prompt şi aşteptaţi după o persoană.”

Mă aşez cuminte pe scaun, habar n-am cum mi-a venit ideea cu reclamaţia, nici nu ştiam cui să mă adresez, poate Sfântului Petru, cert este că a funcţionat

Ceea ce aveam de rezolvat a durat mai puţin de trei minute, am plecat mulţumind politicos, dar tot cu sufletul înnegurat.

Cum se poate ca într-un oraş mare cum e Clujul, să ai o singură persoană care se ocupă de asiguraţi şi problemele acestora?

E drept că erau două uşi ce dădeau în acelaşi birou, dar cealaltă funcţionară se ocupa de cardurile de sănătate europene.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară a capului plecat (pe care sabia nu-l taie) pe la diferite ghişee, sau în faţa uşilor după care trudesc funcţionari sleiţi de puteri şi plictisiţi, făcând o muncă seacă, zi după zi. Oare sistemul de sănătate e atât de bolnav, încât nu poate să mai angajeze  măcar încă o persoană, pentru ca oamenii să nu-şi piardă zile întregi pentru a rezolva situaţii minore şi care în general nu se ivesc din pricina lor?

Sistemul acesta în care suntem înregimentaţi cu toţii, nu poate fi schimbat deloc? Fiecare dintre cei ce-şi petrec o zi sau mai multe în faţa uşilor închise, la sfârşit, când calvarul se termină, răsuflă uşurat şi trece mai departe, uitând că s-ar putea să revină în scurt timp, sau că zilnic oamenii se bat de aceleaşi „obişnuinţe”, de care nu ne putem dezbăra. În lupta cu această caracatiţă, te simţi mic şi neajutorat, pierdut într-o mare de reguli făcute de unii fără minte şi fără inimă.

Suntem ţara cu cele mai multe statistici negative, suntem pe primele locuri la lucruri rele…

De ce, oare?

Dacă cineva are vreo idee, iar eu îl pot ajuta, să mă anunţe. Mă ofer voluntar.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Sportul, picătura chinezească și paharul

Titlul acesta mi-a venit în minte ieri și mi se pare că e unul bun. O să spuneți că cele trei concepte n-au nicio legătură unul cu celălalt, dar la o privire mai atentă, au chiar mai multe.

Să le luăm pe rând: toată lumea știe ce înseamnă să faci sport, nu trebuie neapărat să fii sportiv de performanță pentru a beneficia de avantajele exercițiilor fizice făcute zilnic, sau măcar de câteva ori pe săptămână. Am scris nu demult despre asta, în Secretul celor 25.

Cum orice îndeletnicire devine obicei după cel puțin 21 de repetări, obișnuința de a face sport se capătă la fel. La început, necesită voință, apoi, cu timpul, face parte din rutina zilnică, ba chiar nu te simți bine dacă nu-ți faci exercițiile cu care corpul tău s-a obișnuit.

Voi sări acum la pahar, din considerente cunoscute doar de mine deocamdată. Obișnuința de a duce paharul la gură zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi, se câștigă la fel ca și obișnuința de a face sport. Numai că, în acest caz, voința ar trebui să joace rolul negativ, adică să te ajute să rărești, sau să stopezi această activitate, care, devenită obicei duce la degradarea puțin câte puțin a întregului organism, începând cu creierul. Sunt destule ”studii” care spun că un pahar de vin pe zi previne infarctul și mai știu eu ce. Adevărul este că alcoolul este cel mai greu de digerat aliment, mai greu chiar decât carnea de brontozaur. Folosindu-l zilnic, săpăm câte puțin la  propria groapă.

Și acum, despre picătura chinezească: se știe că era o metodă de tortură, prin care condamnatul era imobilizat, iar pe spate sau pe cap îi cădea o picătură de apă, la un anumit interval de timp. Se spune că, în maximum două săptămâni, toți mureau. Era mai mult o tortură psihologică, așadar, aparent inofensiva picătură e mai puternică decât s-ar crede. La fel funcționează și alcoolul, ca o mică picătură chinezească, care duce în final la deznodământul bine cunoscut.

De ce am pus sportul împreună cu alcoolul și picătura chinezească? Fiindcă are cam același efect, numai că în sens pozitiv. După vreo lună – două  de exerciții fizice făcute aproape zilnic, observi îmbunătățiri ale corpului, la care nu mai sperai. Spun asta pentru persoanele trecute de o vârstă, nu pentru cei de 20 de ani. Te dai jos din pat dimineața fără a simți că ”te ține” spatele, celulita se topește, toți mușchii  se tonifică, scade stratul de grăsime, mă rog, începe să-ți placă din nou să te privești în oglindă.

Dacă mai adaugi și o hrană sănătoasă, rezultatul va fi de-a dreptul surprinzător.

Despre hrană, zilele următoare.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

 

Secretul celor 25

Un titlu bun atrage privirile, dar  în  media modernă, în general, un titlu sforăitor e urmat adesea de un articol de doi lei, sper să nu vi se pară la fel şi acesta.

N-o să vă divulg cine ştie ce secrete uitate de vreme printr-un sertar prăfuit al unei mobile stil Louis XV, pur şi simplu, o să vă povestesc despre o metodă extrem de uşoară de a vă recăpăta agilitatea, o musculatură puternică şi, de ce nu, a vă simţi mai tineri. La mine a funcţionat, deci metoda este verificată.

Nici măcar nu e invenţia mea, m-am inspirat din postarea cuiva, care a scris prin noiembrie anul trecut că a ajuns să facă 50 de genoflexiuni, 50 de flotări, 50 de abdomene şi 50 de încă nu ştiu ce, n-am reţinut.

Bineînţeles că, neantrenat fiind, acest număr ţi se pare extrem de mare şi de neatins. Mi-au trebuit câteva zile până să mă hotărăsc să încerc şi eu. Ei bine, în 6 decembrie, de Moş Nicolae, eu mi-am făcut cadou o genoflexiune, o flotare şi un abdomen. Nu voi ascunde faptul că mi-a fost foarte greu să le fac. În 7 decembrie, am făcut câte două din fiecare. Când, a treia zi, i-am spus mândră soţului meu că am făcut trei… din toate chestiile astea, s-a uitat semidispreţuitor la mine şi mi-a zis că ce-i asta, trebuia să încep cu 10.

Ştiţi ce ar fi fost dacă începeam cu 10? M-aş fi chinuit vreo două-trei zile, ca apoi să renunţ, ar fi fost peste puterile mele.

Ca să n-o mai lungesc, în 25 de zile, cu abnegaţie şi devotament, am ajuns la 25 de genoflexiuni, 25 de flotări şi 25 de abdomene, moment în care m-am gândit că acesta este un număr bun şi rezonabil, aşa că am continuat fără a mai spori. Îmi ia mai puţin de 10 minute pentru acestea toate, deci, dacă vă puteţi permite să „pierdeţi” 10 minute din viaţă făcând mişcare, sunteţi pe drumul cel bun. Nu uitaţi că minutele, orele pe care nu le „pierdem” mergând pe jos sau făcând sport, vor fi cu adevărat pierdute la o anumită vârstă, aşteptând în faţa cabinetelor medicale. Reflectaţi la acest lucru!

Sincer, sunt foarte mândră de mine, iar urmările sunt vizibile, inclusiv în plan psihic. N-am scris aceste rânduri ca să mă laud, nici nu vreau să demonstrez ceva, pur şi simplu m-am gândit că, poate, voi inspira şi eu pe cineva.

Privesc în jur şi văd atâtea persoane obeze, persoane a căror deviză a devenit      ” a trăi pentru a mânca”, în loc de „a mânca pentru a trăi”, încât mă gândesc că orice pas  spre o viaţă mai bună, merită făcut.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă care face 25 de flotări!

Ce ne-aduce Moş Crăciun?

Pe la 1922, Compania Coca-Cola îl inventa pe Moş Crăciun. Da, cu toate că pare secular, moşul este mai tânăr decât s-ar crede. Scopul a fost, bineînţeles, unul mercantil, dar sunt convinsă că n-au sperat nici pe departe să aibă un asemena succes, care parcă creşte an de an.

Moş Crăciun a devenit un brand atât de puternic, probabil cel mai cunoscut din întreaga lume a noastră, a pământenilor. Nu m-aş mira dacă o civilizaţie extraterestră venită la un moment dat (trecut sau viitor) pe Pământ, să fi auzit la rîndul ei de celebrul Moş Crăciun.

Până la urmă, bonomul moş e plăcut de toată lumea, fără deosebire de rang, culoare politică sau a pielii, cu toţii îl iubim pe acest bătrânel simpatic, care e protagonistul a zeci de filme ce rulează fără întrerupere pe canalele TV.

Bineînţeles că ne dă şi mult de furcă, am intrat şi noi în sarabanda de sărbători a occidentalilor, împodobim bradul încă din noiembrie şi ne străduim să punem sub el cele mai potrivite daruri pentru cei dragi.

Totuşi, sunt de părere, că la români se cam exagerează cu aceste daruri, care, în mod normal, ar trebui să fie doar simbolice, nu să ne dea peste cap bugetul familiei. Snobismul şi foamea de cumpărături sunt tot mai puternice, oameni care cumpără la nesfârşit, nu contează ce, dar trebuie neapărat să-şi umple coşurile. Zilele trecute, în ajun de Moş Nicolae, (un moş care pe vremuri aducea câteva dulciuri , fructe, sau o nuieluşă copiilor ce n-au fost cuminţi, acum, săracul de el, e nevoit să care cadouri dintre cele mai scumpe şi sofisticate), eram într-un magazin cu articole pentru copii, care părea asaltat de o hoardă de tătari veniţi la prădat, hăinuţele curgeau de pe umeraşe, jucăriile se răsturnau din rafturi în capul cumpărătorilor agasaţi că nu găsesc ceea ce caută… Imaginea de ansamblu era una de sfârşit de lume, nu de ajun de sărbătoare.

Nu spun că e bine sau rău ceea ce facem, poate ar trebui totuşi să păstrăm o minimă decenţă, în zilele noastre sunt copii care primesc cadouri lucruri pe care încă nici n-au apucat să şi le dorească. De aici, o stare de lehamite şi un sentiment că li se cuvine absolut totul, iar dacă într-o bună zi nu mai suntem în stare să le oferim tot ce-şi doresc, vom avea cu toţii o problemă.

Ei, dar cine sunt eu, ca să dau sfaturi celor care nici măcar nu mi le-au cerut.

Să aveţi spor la cumpărături, doar de un lucru să nu uitaţi, există viaţă şi după sărbători şi mai ales, facturi de plătit. Dumnezeu să vă lumineze minţile şi paşii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Prizonieră în aeroport

Se spune că nu este faptă fără răsplată, că suntem singurii artizani ai vieţii noastre, că vom primi întotdeauna ceea ce transmitem Universului, că… Da, da şi da, sunt de acord cu toate aceste afirmaţii, ba şi cu altele, care spun cam acelaşi lucru.

Azi o să vă povestesc două întâmplări (hazlii în final, deoarece totul este bine când se termină cu bine), care s-au succedat la câţiva ani distanţă, dar sunt ca două episoade ale aceluiaşi serial.

În urmă cu vreo trei ani, am fost la aeroport cu cineva care pleca în Spania… nimic neobişnuit până aici, dar, la ieşirea din aeroport, constat că nu mai am tichetul de parcare, parcă-l înghiţise pământul. Nu putea fi decât pe sub scaune, dar oricât l-am căutat, nu l-am găsit. Merg la ghişeul unde se plăteşte parcarea, îi explic doamnei de acolo că am pierdut tichetul, dar ea, impasibilă, îmi răspunde că dacă nu am tichet, nu pot ieşi din aeroport. Mda, interesantă perspectivă, asta înseamnă că mă mut definitiv aici? Sau plec pe jos, iar când cineva se prinde că maşina mea e acolo de câţiva ani, poate mi-o livrează la domiciliu?

În pragul disperării, mă apropii de ieşire, când, o idee genială mă pocneşte direct în moalele capului: văd un taxi care-şi lasă clientul la intrare, aşa că-l rog să dea puţin în marşarier până în faţa unui senzor, apăs pe buton şi… Voila! Am un tichet de parcare nou-nouţ , pe care i-l duc victorioasă doamnei de la ghişeu, care nu se întreabă de ce plătesc doar doi lei, după ce mă învârtisem o grămadă pe acolo.  Probabil nu e plătită ca să-şi pună întrebări, ia lucrurile aşa cum sunt şi are grijă de nervii şi de sănătatea ei.

Fericită că am scăpat atât de ieftin, am povestit tuturor întâmplarea, cui voia sau nu voia să asculte. Bineînţeles că după o vreme am găsit tichetul cu pricina, fix sub scaunul din dreapta, dar asta nu mai are nicio importanţă…

Cam acesta ar fi primul episod, al doilea abia urmează. Acum două zile, l-am condus pe fratele meu la aeroport, ocazie cu care i-am povestit încă o dată păţania cu tichetul de parcare, parcă spre aducerea aminte a Universului, care şi-a zis că e momentul să plătesc acum, pentru păcăleala de acum câţiva ani.

Văd că am în portmoneu doar şase lei, refuz banii pe care vrea să mi-i lase fratele meu, deoarece acum sunt automate de parcare, pot plăti cu cardul, gata, suntem şi noi o naţie civilizată. (asta era însă doar în capul meu).

Ne despărţim, eu merg la automatul care… surpriză, nu are opţiune de plată cu cardul şi afişează suma de… 7 lei. Bun! Pentru un leu, iarăşi nu pot ieşi din aeroport. Întreb o poliţistă ce-i de făcut, iar ea-mi zice să scot bani de pe card, este bancomat. Mulţumesc Cerului şi băncii care a montat bancomat în aeroport, dar, s-ar părea că azi chiar am ghinion, tranzacţia îmi este refuzată, de două ori. Gata, azi n-am noroc cu automatele de niciun fel, s-ar părea.

Ies din nou din clădirea aeroportului, iar poliţista cea politicoasă mă trimite la ghişeul care, spre fericirea mea, nu s-a desfiinţat, iar acolo, toate problemele mele au dispărut ca un fum, atâta doar că pe cititorul doamnei suma era de 14 lei. „Bine, dar mie mi-a arătat 7 lei”, mă mir eu. ” Da, acum 11 minute,” zice doamna zâmbind, iar în ochii ei, am văzut strălucirea întregului Univers, care zâmbea ghiduş :” Îţi aminteşti că mai aveai o datorie de acum trei ani? Ei, bine, acum ai plătit diferenţa! Hi hi hi!” se hlizea Universul, iar mie nici că-mi păsa, mă simţeam în al nouă-lea cer, gata, am încheiat socotelile, de acum, viaţă lină şi succes… moment în care mi-am amintit că am o amendă de radar în Ungaria, de acum vreo 7-8 ani. Oare s-o fi prescris?

Nu uitaţi să fiţi fericiţi, cu viaţa pe care singuri v-o construiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Turism „românesc”

Da, avem o ţară frumoasă. Ne batem chiar cu cărămida în piept, că e una dintre cele mai frumoase din lume şi s-ar putea să avem dreptate.

Da, de multă vreme tot spun că s-ar putea trăi din turism în această ţară, dar… din păcate, există şi un „dar”, care ne cam taie avântul în ceea ce priveşte traiul din turism…

N-aş fi scris aceste rânduri, dacă nu aveam două exemple, în aceeaşi zi, despre modul de a face turism al românilor, exemple care veneau din zone diferite ale ţării, dar erau cam la fel, deci e o problemă naţională, nu una locală, sau o întâmplare singulară, din satul X.

Despre ce este vorba? Pur şi simplu, despre lipsa de ospitalitate şi de profesionalism a celor care, punând doi bani deoparte, sau accesând fonduri europene, au deschis pensiuni, nu spun unde, nici nu are importanţă, deoarece s-ar părea că ar putea fi oriunde în România.

Vă amintiţi de ce ne place să mergem în concediu afară?  Pentru că, acolo, eşti primit cu braţele deschise, parcă ai fi o rudă pe care n-au văzut-o de mult timp, toată lumea e politicoasă şi se dă peste cap ca să-ţi facă sejurul cât mai plăcut.

Aici însă, te loveşti de încruntarea patronului, de proasta lui dispoziţie, care n-ar trebui cu niciun chip să transpară în relaţia cu clienţii.

Te aşezi la masă, vine un chelner care nici măcar nu te priveşte, îţi aruncă nişte liste de meniu pe masă şi trece mai departe, de parcă ar fi dat fân la vaci, măcar că, un gospodar bun şi cu suflet, vorbeşte şi cu vacile, dacă vrea să dea lapte mult şi bun.

Poate comparaţia este prea dură, dar nu înţeleg de ce uită unii proprietari de pensiuni că turiştii sunt cei după care trăiesc, că un turist mulţumit te recomandă altor cinci, iar unul nemulţumit, spune la toată lumea.

Sunt de părere că s-au implicat în aceste activităţi persoane care n-au nici în clin, nici în mânecă cu (scuzaţi cacofonia) turismul, poate au doar câteva clase, nimeni nu i-a instruit în această privinţă.

Cred că ar trebui ca Ministerul Turismului (sau cum s-o mai fi numind acum) să facă nişte cursuri, să-i instruiască pe cei ce au activităţi legate de turism, fiindcă, vrând-nevrând, sunt cartea de vizită a ţării, şi e păcat ca, frumuseţile cu care pe drept cuvânt ne mândrim, să fie umbrite de proasta creştere a celor chemaţi (dar nu toţi aleşi) să facă turism.

Mai spun două vorbe şi am terminat: piscinele şi alte utilităţi menite turiştilor, vor fi folosite doar de către aceştia, iar personalul auxiliar vorbeşte cu turiştii sau în preajma lor doar când şi dacă este întrebat.

Cu ceva timp în urmă, am fost foarte revoltată când cineva îmi povestea că un turist străin i-a spus că în România nu va fi niciodată turism adevărat. Când a fost întrebat de ce, răspunsul a fost următorul: din cauza mizeriei: feţe de masă murdare în restaurante, paturi care nu arată impecabil… Am uitat celelalte aspecte, dar cred că acestea sunt de ajuns, iar acum, înclin să-i dau dreptate.

Dacă vorbele mele v-au dat de gândit sau chiar v-au supărat, aruncaţi un ochi pensiunilor pe care le deţineţi, poate mai aveţi de pus la punct unele lucruri.

Nu-mi cer scuze, fiindcă ştiu că am dreptate.

Bineînţeles că nu-i putem băga în aceeaşi oală pe toţi cei ce trăiesc din turism în România, dar cei ce sunt cu musca pe căciulă, poate vor face ceva ca să îndrepte situaţia.

Să fiţi sănătoşi, şi să umblaţi bine pe drumurile voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Avort, sau bătaie de cap?

Acum vreo două săptămâni, când veneam dimineaţa la serviciu, pe Clinicilor, colţ cu Victor Babeş, erau mai mulţi tineri care militau împotriva avortului, împărţeau pliante şi stăteau de vorbă cu cei interesaţi. Reprezentau o asociaţie care ajută mamele tinere, ce nu pot avea grijă de copiii veniţi pe nepusă masă, să-i crească, sau să-i dea spre adopţie. Iniţiativa mi se pare excelentă, într-o ţară  care se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte  mamele minore, trebuie făcută în primul rând educaţie, iar dacă aceasta nu a dat roade, este foarte frumos ca cineva să-ţi dea o mână de ajutor în momente de criză.

Lăsând la o parte asociaţiile caritabile şi preoţii care cresc sute de copii, ar fi bine să aruncăm o privire în adâncul sufletului, înainte de a face un avort, atunci când o sarcină nedorită ameninţă să ne „distrugă” viaţa. Vă garantez că fiecare avort vă va măcina conştiinţa zi de zi. De câte ori veţi vedea un bebeluş pe stradă vă vor da lacrimile şi vă veţi gândi fără voie la propriul copilaş, care ar putea să aibă exact aceeaşi vârstă… şi asta, toată viaţa.

Ştiu că în Japonia este un cimitir al copiilor nenăscuţi, în care, în loc de cruci, sunt busturi de copilaşi. Mamele care au pierdut sarcini cu sau fără voie, merg acolo, îşi aleg un copilaş, căruia îi pun hăinuţe şi-l dezmiardă, acesta fiind un mod de a-şi trăi durerea, un mod în care pot merge mai departe.

Nimic pe lumea asta nu-ţi oferă mai multă bucurie decât un copil, sunt milioane de oameni  care şi-l doresc cu ardoare, dar nu-l pot avea. Dacă sunteţi totuşi la vârsta la care nu vă puteţi permite să aveţi grijă de o asemenea comoară, nu uitaţi de oamenii despre care vă spuneam, pentru care, copilul vostru nedorit ar fi cel mai mare cadou.

Orice avort este o crimă, aţi omorât propriul copil, lucru care ar trebui pedepsit, nu legiferat.

Acum, în secolul XXI, când mijloacele contraceptive sunt atât de diverse, cea mai acută problemă este, cred eu, lipsa educaţiei, viaţa sexuală începută la vârste fragede, care nu duce la nimic bun, afectând întreaga viaţă a copiilor noştri.

Foarte tare ar trebui să se implice în această educaţie Ministerul Sănătăţii, pe care eu îl numesc Ministerul Bolii, fiindcă nu se ocupă deloc de prevenţie şi de menţinerea sănătăţii populaţiei, doar de starea ei de boală. (şi aceasta doar precar).

Acum vreo doi ani, se făcea mare vâlvă cu privire la faimosul vaccin împotriva virusului Papilloma. Fetiţele erau obligate să facă acest vaccin, chiar dacă s-a demonstrat că a dus la reacţii adverse foarte violente, provocând în final decesul. Nu spunea nimeni că, de fapt, acest vaccin are efect doar un timp limitat (dacă are), deci să înţeleg că fetiţele de 12 ani şi-au început deja viaţa sexuală?

Pentru cei care nu sunt la curent cu această problemă, pot spune că s-a „demonstrat” că virusul Papilloma duce la apariţia cancerului de col uterin, aşa că repede s-a pus la punct un vaccin, care a mai adus alte milioane de dolari în conturile companiilor farmaceutice.

Ca să recapitulăm, acest virus se transmite ca şi Sida, adică doar în urma relaţiilor sexuale. În loc să fie obligate fetiţele să facă vaccinul, ar fi mai bine ca, în şcoli, să se facă educaţie sexuală şi să fie informaţi copiii despre pericolele începerii prea devreme a vieţii sexuale şi, mai ales, de pericolul lipsei mijloacelor de protecţie contraceptive.

Ca o concluzie, aş vrea să vă mai reamintesc odată că un copil care dă naştere altui copil este un lucru contra naturii, dar faceţi tot posibilul ca să nu ajungeţi la avort, fiindcă AVORTUL ESTE O CRIMĂ!

Semnez acest articol, în calitate de mamă şi bunică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni