Tot n-am vrut să spun unde merg, dar acum v-ați dat seama. Am făcut un tur de forță: Cluj-Bucuresti-Bergamo-Porto-Santiago de Compostela-Muxia. Uf, e greu și să le enumăr, d-apoi să fii peste tot! Și-am fost. Și sunt. Incredibil de fericită, mi-am luat cu mine ochii rotunzi și mari de copil care se miră de toate și inima de copil în care încape oricâtă bucurie și tot mai rămâne un pic de loc.

   Am ajuns la Muxia cu autobuzul de la Santiago, iar întreaga călătorie a fost o încântare, la fel ca de la Porto la Santiago, am străbătut dealuri acoperite cu păduri de eucalipt, cu terenuri deja pregătite pentru culturile de toamnă, cu localități incredibil de frumoase, parcă așezate acolo doar pentru plăcerea privitorilor spre orizonturi luminate de un soare tomnatic, dar vesel și călduț.

   Și totuși, de ce am venit eu aici în plină toamnă românească, lăsând în urmă ploi, ceață și frig? Poate chiar de asta, ca să mă mai bucur un pic de privilegiile acestui loc binecuvântat, de care toamna cea imbufnata se tine deocamdată departe. E pentru prima dată când am ajuns pe aceste meleaguri într-un mod turistic și  total                                         „neperegrinistic”, dacă pot să mă exprim așa, uneori mi se pare că a inventa cuvinte nu este un păcat atât de mare. Totuși sunt datoare cu o explicație, iar aceasta este…

Da, sunt „hospitalera voluntaria ” . Voi sta aici timp de două săptămâni și îmi voi  îndeplini un vis care durează de câțiva ani. Voi primi pelerinii și le voi afla povestea, cred că va fi extrem de interesant, sufletul meu se bucură de pe acum. Azi e prima zi, abia am făcut cunoștință cu locul și oamenii, dar de mâine îmi intru în rol. Culmea e că în cartea mea „Love story pe Camino de Santiago” era un capitol în care eram hospitalera. Să nu mai ziceți că nu suntem propriii creatori ai destinului nostru.

Urati – mi succes, voi avea nevoie!          Manuela Sanda Băcăoanu