Sunt infinit recunoscătoare pentru această experiență. E incredibil cum astrele s-au aliniat în așa fel încât să fiu pe Camino dar să nu car zilnic rucsacul în spate, să fiu hospitalera dar să n-am aproape nimic de făcut, să întâlnesc oameni frumoși, să găsesc o plită în bucătărie cu toate că mi se spusese că este doar un cuptor cu microunde. Mă simt binecuvântată și norocoasă. Am găsit ieri o amintire de anul trecut din Peru, iar întâmplarea face ca și anul acesta, în aceeași zi, să fiu îmbrăcată asemănător. Acest lucru doar femeile îl pot observa și înțelege. Cred că energia fiecărei zile e unică, dar ea se repetă oarecum an de an, altfel ce m-ar fi făcut anul acesta să mă îmbrac la fel cu anul trecut exact în aceeași zi?  Dar să lăsăm asta la o parte. Ieri am băut o „caffe con leche” ca la mama ei, apoi, deoarece se făcuse cald de-a binelea, am plecat să explorez locuri nevizitate încă.

Am găsit un marcaj de Camino și m-am gândit să-l urmez, sigură fiind ca merg spre Finisterre. Peisajul era magnific, soarele strălucea, iar eu mă plimbam pe Camino. Ce-mi puteam dori mai mult? Poate doar să aflu că acesta nu era Camino de Finisterre, ci Camino de la Santiago. M-am dumirit când două  cupluri de pelerini mi-au spus că vin de la Santiago, nu de la Finisterre. Dar asta nici măcar nu era important. După masă am găsit și Camino de Finisterre, într-o direcție cu totul opusă. M-am gândit să iau autobuzul într-una din zilele viitoare și să mă întorc pe jos. Măcar atâta drum să fac și eu, ca un pelerin adevărat.                                                               Să respiri aerul în pădurea de eucalipt sau să lași oceanul să te învăluie cu stropii lui sarati și reci poate fi una dintre cele mai mari simple bucurii pe care le poți avea în această trecere care se cheamă VIAȚĂ. Chiar dacă nu mi-am rupt picioarele pe drum, mă bucur și eu de spiritul Camino, de bucuria și mândria celor ajunși la capăt de drum. Sunt și eu bucuroasa și mândră alături de ei, iar asta nu-i puțin lucru.

Buen Camino, a todos!