Ieri a fost o zi magnifică. Înainte de masă m-am dus într-o plimbare până la far, aveam o dispoziție foarte potrivită cu tot ceea ce mă înconjura, adică o inimă plină de recunoștință și voie bună. Asta, până când m-am așezat pe una dintre miile de pietre, una mai specială decât cealaltă de pe țărmul Atlanticului, pietre care de când le-am văzut pentru prima dată mi s-au părut a fi animale antediluviene incremenite brusc de un cataclism despre care omenirea încă n-a aflat. Sunt aici de dinaintea dinozaurilor, hrănindu-se cu spuma valurilor și cu energiile ființelor din adâncuri.

   Priveam valurile, evenimente irepetabile care își dădeau duhul unul după celălalt fără a se putea opune, iar după o vreme, aproape hipnotizatată de mișcarea lor fără de sfârșit, brusc mi-am amintit de Simona. Mi se părea că soarta ei se aseamănă aceleia a unui val, care nu are încotro și trebuie să se spargă de stânci. Totuși, valurile sunt copiii oceanului, mor și renasc la infinit, dar pentru Simona drumul a fost într-un singur sens.                     

Eram prietene de aproape 10 ani, la început eram terapeutul ei Bowen, apoi ne-am apropiat foarte mult. Nici acum nu-mi vine să cred că Simona nu mai este, că o ființă atât de bună, de sensibilă, de generoasă a putut să plece într-un timp atât de scurt. În timpul pandemiei, când toate cabinetele s-au închis, parcă o aud și acum pe Simona zicând :”Sanda, eu n-o să te părăsesc niciodată!” Nu ne trecea niciunea prin cap atunci că acel NICIODATĂ va fi atât de scurt.

 

  Am continuat să-i fac Bowen mergând la ea acasă, iar familia ei a devenit un fel de familie a mea, unde mă simțeam ca între rude, ca între prieteni.

Singurul lucru cu care nu mă puteam obișnui la Simona era faptul că fuma „ca un turc „, după cum singură recunoștea.

În luna mai Simona a început să tușească, o tuse tot mai urâtă, cum n-am mai auzit la nimeni. Analize, teste, nimeni nu se pronunță, nimeni nu-și asumă un diagnostic. Să fie medicii actuali atât de dependenți de aparate, încât să nu poată pune altfel un diagnostic? . Radiografii pulmonare, tot fără un diagnostic precis. Se recomandă RMN, dar programarea ar fi prin august. Merge la RMN cu plată, iar rezultatul este dezastruos. În acel moment, am știut că nu se mai poate face nimic.

Uneori rostim niște cuvinte în glumă sau în doi peri, iar apoi ne mirăm cât de mult adevăr era în ele. Ultima dată când am fost la Simona acasă, m-a petrecut la ușă zâmbindu-mi amar: „Poate ne mai vedem!” Dar ne-am mai văzut numai de două ori la spital, apoi a venit telefonul de care mă temeam de la soțul ei și… GATA! Nu e drept, nu așa trebuie să se sfârșească o viață de om! De om bun! De om în floarea vârstei!

Simona era omul care nu știa să spună         ” nu”, muncea până la epuizare pentru un job și niște colegi care n-o meritau. Viața ei s-a sfârșit brusc, dar eu n-o voi uita niciodată, încă mai citesc ultimele mesaje pe care mi le-a trimis pe telefon. Drum bun în Lumină, prietena mea dragă!        

Manuela Sanda Băcăoanu