După ziua de ieri, în care ceața a ascuns soarele tot timpul, azi am avut bucuria de a petrece o jumătate de zi „caminando”. Ieri după masă am plecat pe drumul spre Fisterra și am întâlnit o plajă  imensă, care din păcate era ascunsă de ceață. Chiar am vrut să pun o poză de ieri, dar nu se vedea absolut nimic. Știți când uneori  bâjbâim prin viață și nu ne găsim calea, dar dintr-o dată totul se luminează, ceața dispare, iar drumul devine foarte bine conturat? Exact asta s-a întâmplat azi, comparativ cu ziua de ieri.

Am început ziua cu o cafea mare. De fiecare dată cer o cafea mare, dar asta a fost imensă, într-o ceașcă pentru lapte sau ceai. 

  Am pornit pe la ora 14 pe Camino de Fisterra, am ajuns și la plaja care ieri era invizibilă dar am hotărât s-o vizitez mai târziu, vremea era bună, iar Camino mă chema din răsputeri. Nu știu cum se face că microbul acesta o dată luat, nu mai are tratament.

   De fapt, anul acesta nu aveam de gând să vin pe aici, aveam alte planuri. Dar când am aflat de posibilitatea de a face voluntariat, nu m-am putut abține. Partea mai rea e că înainte de a pleca am avut un accident la degetul mic de la piciorul stâng,  lucru care pare o bagatelă, dar încă mă doare iar piciorul se umflă, chiar după o lună. N-aș putea merge pe Camino, dar așa, 10-15 km, reușesc să duc la capăt.

După cum spuneam, am fost și pe Camino, am fost și la plajă, iar la întoarcere m-am gândit să mănânc o tortilla de patatas, nu aveam nimic gătit și-mi era foarte foame. Pentru că am început ziua cu o cafea mare, am terminat-o cu o tortilla și mai mare, că a trebuit să iau și la pachet, n-am putut să mănânc tot. Am întâlnit azi un pelerin care venea de pe del Norte, apoi pleca pe Portughez de Coastă și pe La Plata. Probabil în total mai mult de 2000 de km, iar acum era la jumătate. Asta ca să nu ziceți că doar eu am pitici. Sunt unii cu dinozauri de-a dreptul pe creier. Vă las, că a venit o pelerină cu părul albastru și vorbește cam tare. Să văd ce dorește. Salutări de la Muxia! Manuela Sanda Băcăoanu