Am ales acest titlu, deoarece cu ceva timp în urmă scriam un articol ce se chema „În Apuseni, chiar și când e urât e frumos! ”     

Ei bine, așa e și aici. Am fost iar la barul care oferă cafele imense, iar când am ieșit, mă gândeam să o iau spre far. O ploaie ca prin sită se prelingea din cer, dar după ce ai mers zile întregi prin ploi torențiale, asta era de-a dreptul prietenoasă. Am pornit spre far, dar niște scări pe care până acum nu le văzusem, mi-au atras atenția. În același moment, ploaia a devenit mai sâcâitoare. N-am umbrelă, n-am pelerină, doar o geacă foarte scurtă, cum avea una dintre eroinele mele adevărate, din primul Camino . Drept că atunci ploua cu găleata, nu ca acum.                 Urc scările și ce să vezi, ajung direct la cimitir. Cimitirele din Spania sunt foarte diferite de cele din România, după cum am spus-o de multe ori. Fiindcă am găsit o alee pietruita, m-am gândit s-o urmez, iar în timp foarte scurt am ajuns exact unde voiam. Găsisem o scurtătură. M-am întors pe un alt drum, așa că acum știu 3 moduri în care se poate ajunge la far și la sanctuar. Dacă vedeți ultima poză, cea cu antenele de pe dealul din depărtare, până acolo a trebuit să merg la întoarcere, acolo este albergue. Pescărușii își luaseră și ei azi o zi liberă, stăteau zgribuliti pe stâncile mai ferite, de lângă țărm. Am ajuns la albergue udă ciuciulete, dar cu mulțumirea că în sfârșit am ajuns la Froiz direct la ușa din față, nu tot la cea din spate, că până acum. Drept că azi e închis, fiind duminică. Sper să țin minte până mâine.

Salutări dintr-o Muxie udă!

Manuela Sanda Băcăoanu