Stau pe o terasă din Muxia cu o „caffe con leche” în față și privesc la oamenii care se perindă prin fața mea.

Nu-i fotografiez, poate nu și-ar dori acest lucru. Rămâne doar să-i observ și să – mi închipui care ar putea fi povestea lor. Pentru cei mai mulți, pare a fi o poveste de succes. Au venit cu rucsacul în spate, până la această ultimă destinatie. Alții au mers pe jos doar până la Santiago, iar de acolo au luat autobuzul. Nu contează cine- cum a ajuns aici, important este  că ne bucurăm cu toții de această zi destul de vântoasă, în care ploaia ne cam dă de furcă.

Ar trebui probabil să-mi plâng de milă, mai ales că și online-ul îmi aduce doar vești negative: explozii din pricina  gazului, un CCR care n-a putut fi convins să voteze împotriva propriilor interese, niște oameni care ajunși pe funcție sunt siguri că timp de 9 ani vor mulge vaca asta care se cheamă România și vor avea niște venituri incredibil de mari pentru tot restul vieții, la Muxia plouă, iar eu n-am pelerină. Trist, foarte trist. Dar tocmai când era să pic în butoiul cu melancolie, primesc un email care mă anunță că azi voi primi cărțile mele lăsate la Zaragoza acum 2 ani și cu care, între timp, nu s-a mai întâmplat nimic.

Yuy, ce bine! Sper să mai fie destui vorbitori/cititori de limbă spaniolă în următoarea săptămână, ca să le pot oferi cartea mea. Cine știe, poate unora le va plăcea.

Revenită la albergue mai am parte de o veste bună. Cineva a lăsat aici o pelerină, așa că deja am spălat-o, iar de mâine, fie ploaia cât de rea, eu am pelerina mea.

Chestiunile politice cu CCR-ul, cu Georgescu și adulatorii lui, le las pe mâine. Azi mă bucur de cartea mea, sper să fi învățat atâta spaniolă încât s-o pot citi. Dacă nu, voi citi printre rânduri.

Manuela Sanda Băcăoanu