Cred că azi e cea mai vântoasa zi de când am ajuns la Muxia. Am plecat din albergue doar pe la 11,30, vremea de afară nu mă îndemna deloc la plimbare. Dar cum nu pot supraviețui fără cafea, nu aveam de ales. M-am îmbrăcat „bine”, mi-am pus eșarfă și bentiță, însă când am ieșit în stradă mi-am dat seama că nu e frig deloc, așa că am renunțat la ultimele accesorii.   Dacă tot mi-am făcut curaj să ies, m-am dus la barul unde cafeaua e cea mai mare, iar când am intrat, camarera nici n-a așteptat să comand, ci a zis ea:”caffe con leche, grande”. Am aprobat și m-am simțit cumva de-a casei, fapt pentru care ne-am și fotografiat împreună.

  Azi era gata-gata să plec spre Fisterra cu două englezoaice, una din Noua Zeelandă și una din Africa de Sud, dar vremea m-a făcut să mă răzgândesc. Oricum, ele mergeau doar până la jumătatea drumului, 14 km, la Lires. De acolo, eu aveam trei opțiuni : să continui drumul, încă 14 km până la Fisterra și apoi să mă întorc cu autobuzul, să merg 6 km până la Cee și să iau un autobuz de acolo sau să-l sun pe Enrique, hospitalero care a zis că vine cu mașina după mine. Îmi pare totuși bine că n-am plecat, drumul pe vremea de azi ar fi fost trist și greu. Mai am câteva zile de stat aici, așa că poate îmi va reuși escapada la Fisterra.

   Dar să mă explic ce e cu titlul pe care l-am ales azi. Stăteam cu cafeaua în față la bar, iar la masa de lângă mine stătea un pelerin, probabil din Coreea. Avea așa o privire tristă și goală, care parcă spunea:”ei, acum ce mai urmează? Chiar s-a terminat totul? Nu mai trebuie să mă trezesc în zori, nu mai trebuie să-mi târăsc picioarele prin noroaie, prin munți verzi și văi adânci, să ascult ciripitul păsărilor, să beau cafea în cele mai surprinzătoare locuri, să fiu eu, fără etichete sau măști? Cum voi putea reveni la viața de dinainte de această călătorie minunată? Cum voi putea reveni la acel Eu care eram înainte?

Poate că gândurile lui nu sunau tocmai așa, dar cu siguranță erau pe aproape. Știu asta sigur, fiindcă am trăit acest moment de cel puțin 5 ori, când ajungeam la Santiago de Compostela. Vestea bună este că nu „trebuie” să redevii tu, cel de dinainte, este voie și chiar indicat să fii acela care-ți dorești să fii, acea ființă de lumină care nu se mai teme de ce cred, gândesc sau spun ceilalți. Iar fiecare Camino te aduce mai aproape de varianta optimă a ta, pe care o poți obține în această viață.

  Manuela Sanda Băcăoanu