Azi a fost una dintre acele zile speciale în care m-am întrebat de mai multe ori oare ce-oi fi făcut eu așa bun într-o altă viață pentru ca în viața aceasta să – mi fie atât de bine? Nu sunt bogată, n-am averi materiale, dar ducând o viață decentă și fără extravaganțe îmi permit să-i dau voie sufletului să zburde. Oricum, din tot ce-i aici, doar sufletul e veșnic, doar el își poate aminti lucruri întâmplate acum mii de ani, iar averile din suflet nu ți le poate lua nimeni. .

   După cafeaua nelipsită în fiecare dimineață și urmând sfatul doamnei de la Oficina de Turismo, am urcat în autobuzul de Camarinas, cu scopul de a ajunge la Farul Vilan. După vreo jumătate de oră de călătorie în condiții mai mult decât civilizate, am ajuns la Camarinas, mic orășel port care se vede din Muxia, dar ca să ajungi acolo ocolești mai bine de 30 de km pe malul oceanului. De fapt, voiam să văd ce ascund „pământurile din depărtare” care păreau foarte misterioase, văzute din Muxia.

  După indicațiile lui Enrique, hospitalero de la albergue, aveam de mers vreo 7 km până la far. După vreo 4 km deja se vedea farul „colesica peste deal” iar eu, în capul meu:”n-are dreptate Enrique, nu cred că sunt mai mult de 5 km, o fi greșit!”. O fi greșit el, am mai greșit și eu, că în loc să țin drumul spre far am urcat în vârful dealului, în parcul eolian, de unde, că să nu mă întorc, am luat-o de-a dreptul printr-o tăietură (că nici nu puteai merge pe oriunde, toate dealurile de aici sunt acoperite de o vegetație scundă și plină de țepi, imposibil să treci prin ea). Dar ghinion, tot a trebuit să mă întorc aproape de locul în care greșisem, fiindcă mai urma o porțiune de netrecut. Mda, numai eu sunt în stare s-o iau greșit chiar și atunci când drumul se vede ca-n palmă. Mă rog, se vedea după o vreme, nu de la început.

  După aproape două ore de când coborâsem din autobuz, am ajuns și eu la far. Vreau să spun că este cel mai spectaculos pe care l-am văzut până acum, are și un muzeu al naufragiilor pe care l-am vizitat doar parțial, deoarece tocmai se filma și n-am avut acces peste tot.

Am plecat de acolo plină de încântare pe la ora 14, iar eu aveam autobuz la 17. Timp era berechet, de ce să nu încerc drumul de coastă, mult mai frumos și mai aproape de ocean decât cel pe asfalt. A fost într-adevăr alegerea optimă, dar nu știam unde va ieși, putea fi mult mai lung decât la venire.

Oceanul cântă, știați? Are o infinită gamă de sunete, de la cele mai dubioase la unele chiar înspăimântătoare. Cu mine a fost bun, doar mi-a ușurat la ureche. Și merg și merg pe țărm, drumul mai urcă, mai coboară, beau apă și merg mai departe, nu stau nici ca să mănânc. Farul se vedea foarte departe în spate, dar nici urmă de un drum care să mă scoată la asfalt. La un moment dat, în dreapta, sus pe un alt deal se vede o biserică. De fapt se vedea de multă vreme că e o construcție acolo, dar nu se vedea ce este. Ei, haide, dacă am venit până aici, să văd ce-o fi și acolo. Urc cei vreo 300 de metri de la drumul meu, iar când văd biserica, spun o mică rugăciune, ca toate să se termine cu bine. În acel moment, se aude clopotul, sunând de 3 ori. Oau, ce repede am primit un semn! Mai fac câțiva pași și ce să vezi, dincolo de biserică erau 4 pelerini, iar frânghia de la clopot era afară, pentru ca oricine să poată trage clopotul. Ei pleacă tot pe țărm, trag și eu clopotul în semn de Buen Camino și mă întorc la drumul meu, care m-a dus în final la asfalt și la Camarinas, unde am avut de așteptat mai bine de o oră venirea autobuzului. Și asta a fost „cu cântec”, dar o las pe altă dată. Acum merg la odihnă, mâine plec la Muros.                            Manuela Sanda Băcăoanu