Azi dimineață am plecat la Muros. Atâta doar, că n-am mai ajuns. Ce-i drept, când a sunat deșteptarea la ora 7, cu sacul de dormit în brațe m-am dus să opresc telefonul și m-am întors în pat.

  Pe la 9 am hotărât că e o oră bună pentru a mă da jos din pat și pentru a hotărâ ce fac cu viața mea azi. Când am văzut că mai am un autobuz la 10,45 la CEE, cu schimb spre Muros, am intrat în viteză. Fără alte detalii, abia după ce am stat o oră la CEE (așa se numește localitatea) mi-am dat seama că nu are rost să mai merg la Muros, fiindcă-mi rămăsese doar o oră și ceva de stat acolo, altfel nu mai prindeam autobuzul spre Muxia. Uf! Cred că n-ați priceput nimic.

„Nu-i nimic, mă mai plimb pe aici, apoi mă întorc la Muxia. Poate mâine voi avea mai mult noroc!” M-am plimbat un pic, apoi, am întâlnit-o pe Maria. A fost dragoste la prima vedere și cu cățelușa ei, Lulu. Am întrebat-o pe Maria ce aș putea vizita, dar ea nu prea știa, locuia doar de două săptămâni în Corcubion, care se vedea în depărtare, pe faleză. Bună idee, merg până la Corcubion. Oricum, am trecut de mai multe ori cu autobuzul, dar niciodată pe jos.

Era o vreme atât de bună pentru plimbare, încât nici n-am știut cum am ajuns acolo, tocmai când se auzea dangăt de clopote la biserică. Să merg la biserică mă gândesc, că altceva de vizitat nu cred că este pe aici. Zis și făcut, dar… La biserică, de fapt lângă biserică mă aștepta surpriza: ERAM PE CAMINO! Yuy! Mă uit la ceas, 13,30 (Pierdusem o grămadă de timp fără niciun scop. Unii fac asta o viață întreagă și nu se simt vinovați.)  FISTERRA 15,8 KM scria pe piatră. Măi, să fie! Hai să-mi încerc puterile! Știam că de la Fisterra la Muxia este un autobus la 17, deci aveam toate șansele să ajung.

„Si dă-i si luptă, ca la pasopt!” vorba lui Gagamiță Dandanache, am luat-o fuguța pe deal în sus, de parcă fugea vaca colectivului (cacofonie acceptată, la fel ca biserica catolică) după mine. Mă gândeam să merg vreo oră, să mă cronometrez și să mă întorc, dacă nu sunt în stare să ajung la timp la autobuz.

Dar nici nu devenisem pelerină de mai mult de o jumătate de oră când am devenit deja foarte deșteaptă, mi-am dat seama că (iar cacofonie) kilometrul zero e la far, deci cu aproape 3 km după stația de autobuz. Cum mi se scurtase pelerinajul cu distanța respectivă, aveam toate șansele să ajung la timp.

Ce să spun, m-am simțit ca un pelerin adevărat, iar momentul în care am văzut Fisterra după ce Luminița de la capătul tunelului se tot mărise, a fost incredibil de emoționant. Parcă mai emoționant decât atunci când ajungeam la Santiago după un pelerinaj întreg și adevărat. Obișnuiam să râd (numai în sinea mea) de cei care se dădeau mari pelerini, după ce făcuseră Leon-Santiago. Acum, îmi cer iertare. Nu numărul kilometrilor e important, ci ceea ce simți atunci când ii parcurgi. Da, am așteptat autobuzul aproape o oră. Nu, n-am mai mâncat tortilla de patatas și n-am băut cerveza, cum îmi propusesem pe drum. Da, se poate face Camino în rochie, sandale și ciorapi. Eu mă îmbrăcasem ca o citty-girl, nu ca o peregrina, dar a mers și așa.       Poate că mâine voi ajunge la MUROS

Sau  nu. Viața poate fi o surpriză frumoasă! Să vedem ce ne rezervă MÂINE!       Manuela Sanda Băcăoanu