Despre Pădurea Baciu toată lumea (sau aproape toată lumea) ştie că e o zonă mai specială, unii susţin că ar fi chiar un portal spre o altă lume. Eu nu contrazic acest lucru, mă pasionează chestiile gen „Buuu-huuu”, aşa că astăzi, fiind început de an şi zi liberă, Ştefan şi cu mine am hotărât să facem o plimbare prin pădurea sus-amintită, eu cu speranţa că poate-poate întâlnim niscaiva spirite sau măcar ajutoare ale acestora. Scopul lui Ştefan era doar unul  turistic, pe care l-a şi atins.

Pe un frig potrivit cu anotimpul ( adică -8 grade), la ora 12,20 fix, am pornit de la Tăietura Turcului cu veselie în suflet, datorată unor fulgi jucăuşi de nea şi a soarelui ce din când în când îşi iţea capul dintre nori.

Abia aşteptam să mă lansez în marea aventură, de parcă aş fi pornit pe un alt Camino, de data asta paranormal.

Pădurea e liniştită şi oarecum adormită, doar o cioară cârâie de mama focului, cred căe paznicul pădurii şi anunţă prezenţa unor intruşi.

Iată şi o săgeată galbenă, chiar mă simt ca şi pe Camino de Santiago, aici, la doar câţiva kilometri de Cluj. N-am idee ce vrea să însemne, dar mă face să mă simt ca „acolo”, pe Drumul Sfântului Iacob, care dacă l-ai străbătut vreodată te cheamă din nou, iar şi iar, parcă aruncă o vrajă asupra tuturor celor ce-şi tocesc „pingelele” prin praful lui.

Dar să lăsăm sentimentalismele, am venit aici pentru o mare aventură, aşa că să mâncăm nişte mandarine, poate vom fi mai vigilenţi în a vedea spiritele pădurii…

Iată, suntem foarte aproape de poiana în care se spune că acestea îşi fac uneori apariţia, urcăm pe un fel de scurtătură, care pare a fi valea unui pârâu secat. Eu am mai fost aici cu câţiva ani în urmă, aşa că devin şefa de trib şi ghidul ce o ia înainte pentru a descoperi miracolele din Poiana Fermecată. (N-am idee cum se numeşte cu adevărat, dar nici nu cred că-i prea important).

Încă mă mai întreb dacă drumul pe care am venit este cel bun, când…  iată , Poiana se desfăşoară în faţa ochilor noştri, în toată splendoarea ei hibernală.

Fug repede în centru şi încep să mă învârtesc strigând Ielele, cu toate că ştiu că ele sunt aici doar vara, dar cine ştie, poate vocea mea le ademeneşte…

Poate dansul meu nu a fost destul de convingător, poate a ţinut prea puţin, (cam un minut după aprecierea mea), însă nimic paranormal nu s-a întâmplat, aşa că am luat-o la picior, de obicei nu ne place să ne întoarcem pe drumul pe care am ajuns undeva, aşa că va trebui să facem un ocol, să vedem pe unde ne va duce drumul înapoi… ( De aceea îmi place mie pe Camino, acolo mergi tot înainte, nu trebuie să te întorci niciodată. Numai eu m-am întors cu ambulanţa, dar asta e o altă poveste).

La ieşirea din pădure, un vânt rece ne şfichiuie obrajii, parcă ar avea un bici cu care vrea să ne brăzdeze fiecare centimetru de faţă.

Nu ştiu de ce, credeam că vom vedea clădirile din Baciu când vom părăsi pădurea, dar n-a fost aşa. Erau mult mai departe decât ne închipuisem. Găsim totuşi un drumeag ce duce în direcţia în care ne imaginăm că trebuie să ajungem… E minunat aici, dacă n-ar fi vântul ăsta şi nişte urme care eu sper să fie de vulpe şi nu de lup…

Uite că apare un drum spre dreapta, intrăm din nou în pădure, de parcă am intra în casă. Acum înţeleg eu de ce se spune: „Codru-i frate cu românul!” Nu se mai simte vântul nici a zecea parte din ce era în câmp deschis.

Şi uite aşa, coborâm pe un drum destul de accesibil, până la primele case, unde avem o surpriză….

Uite domnule, că am fost în Cheile Baciului, fără să avem habar. Putem marca şi acest punct turistic printre cele deja văzute şi să ne îndreptăm cu cea mai mare viteză posibilă înapoi spre Tăietura Turcului, unde am lăsat maşina.

Ce-i mai haios, pe drum ne opreşte un tânăr ce coboară dintr-o maşină, cu cameră pe frunte pentru eventuale înregistrări şi ne întreabă dacă am văzut/auzit ceva ieşit din comun în Pădurea Baciu. L-am decepţionat profund, în afară de cioara disturbătoare a liniştii, totul a fost perfect normal şi nicio „voce” nu ne-a ademenit spre alte lumi.

Sunt un pic decepţionată (şi eu şi el), picioarele mă dor, dar musai să ajungem la Tăietura Turcului.

Mâine vă voi povesti ce-am văzut în Pădurea Hoia şi nu e deloc de bine.

Vă doresc o seară liniştită, cu o ceaşcă de ceai, în faţa şemineului. Dacă nu aveţi unul (nici eu nu am) nu trebuie decât să închideţi ochii şi va apărea , ca prin minune.

Manuela Sanda Băcăoanu. o moaţă din Munţii Apuseni

Dacă ţi-a plăcut articolul, te rog să-i dai SHARE. Dacă nu,… nu.