Aşa cum v-am promis, astăzi voi încerca să descriu „minunata” mea călătorie prin ploaie şi pe întuneric, de la Irun la San Sebastian…

După despărţirea de Ramon, ploaia a hotărât că e cazul să-mi arate ea mie, aşa că s-a pornit în cel mai torenţial mod cu putinţă. Am stat o perioadă sub un acoperiş,dar văzând că nu sunt şanse să se oprească, sau măcar să mai scadă în intensitate, am pornit la drum, gândindu-mă la tot felul de peisaje tropicale, sau întâmplări de pe Camino Francez sau Portughez, când era o căldură sufocantă. Autosugestia nu prea funcţionează, sunt udă leoarcă la picioare şi începe să-mi fie frig. Măresc viteza, poate reuşesc să mă încălzesc.

Iată că am ajuns în zona industrială a oraşului, de fapt mai mult comercială aş putea zice, o mulţime de reprezentanţe şi magazine de tot felul. Uite şi un hotel, unde precis este ceva eveniment, se aude muzică, şi lume multă îmbrăcată la 4 ace se zăreşte prin geam.

Eu continui drumul, parcă abia acum îmi vine „mintea la cap”, când mă întreb de ce oare am plecat eu noaptea la drum? Nu puteam să stau undeva, printre oameni, până mâine dimineaţă?  Ba puteam, dar mâine dimineaţă aş fi fost la fel de obosită ca şi acum, când nu stau degeaba, ci încep să mă apropii deja de ţelul călătoriei mele. După ce fac pace cu cele două Manuele care uneori nu se împacă prea bine, îmi iau gândul de la a rămâne în oraş, lucru de acum imposibil, decât să fac 5 kilometri înapoi, mai bine 20 înainte.

E bine, fiindcă şoseaua este deocamdată luminată, aşa că nu am nevoie de lanternă. Maşinile trec vâj-vâj pe lângă mine, până când una opreşte, şi e chiar maşina poliţiei. Un tânăr foarte politicos, îmi spune că n-ar trebui să merg pe jos pe acolo, sunt deja pe şoseaua naţională, unde se călătoreşte doar cu maşina. Mda.., ştiu şi eu asta, dar acum, noaptea, îmi este imposibil să găsesc Camino, aşa că-mi voi continua drumul, bineînţeles, cu mare grijă să nu devin subiect de ziar, ajungând sub roţile vreunei maşini. Poliţistul pleacă, neconvins că ne-am înţeles, de fapt nici nu ne-am înţeles, am fost ca doi atomi de acelaşi semn ce s-au apropiat pentru o secundă, pentru ca în următoarea să se îndepărteze fiecare, în lumea din care a venit.

Ce bucurie, ploaia s-a mai ostoit, dar nu vrea să se oprească de tot. Mă sună Gelu, îi dau coordonatele aproximative la care mă aflu, iar el, uitându-se pe hartă, îmi spune că ar fi un alt drum ce duce la San Sebastian, ca să nu mai merg pe şosea, care  e aproximativ la fel de lung. Într-adevăr, văd un drum spre dreapta, dar e atât de întunecată acea zonă, încât nu-mi inspiră niciun pic de încredere, aşa că voi rămâne pe şosea, cu toate riscurile aferente.

Urc un deal, cobor un altul, iar în momentul în care ploaia devine de-a dreptul torenţială, se opreşte şi iluminatul stradal. De-acum, o beznă de s-o tai cu cuţitul mă învăluie din toate părţile, iar vântul, care şi el mi-a devenit vrăjmaş, îmi ridică pelerina şi o răsuceşte în cele patru vânturi, mă simt ca-ntr-un film de groază, aştept doar o tornadă care să mă ia pe sus şi să mă ducă oriunde, numai să nu mai fiu aici.

Nici că se putea un moment mai bun în care să sune telefonul, atât am apucat să-i spun fratelui meu, să mă lase în pace, că mă lupt cu furtuna. Mi-am scos lanterna, nu atât pentru a vedea pe unde să merg, fiindcă, după ce mi s-au obişnuit ochii cu întunericul, se zărea marginea şoselei, cât pentru a mă face văzută de către maşinile ce veneau din faţă şi ar fi putut foarte bine să dea peste mine. Înainte de a pleca de acasă, am cusut pe rucsac în faţă şi în spate nişte bucăţi de material reflectorizant din vesta ce am primit-o de la croaţi pe Camino Portughez, dar acum erau complet nefolositoare, rucsacul era şi el sub pelerină. Când voi mai pleca pe Camino, o să-mi iau o pelerină reflectorizantă, mă gândesc, cu toate că acel „Când” mi se pare foarte îndepărtat în această clipă.

După vreo jumătate de oră de mers prin ploaia ce nu vrea să cedeze, în partea dreaptă, o alee (mai mult cărare) coboară, la ceva luminat. Merg să văd ce este, poate o să stau un pic acolo de ploaie. Am nimerit la o staţie de tren, însă este doar peronul, cu o copertină deasupra. Tocmai trece un tren, dar e pe linia cealaltă. Dacă ar fi fost pe partea mea, eram în stare să urc, să merg nişte kilometri, chiar dacă înapoi,  numai să mă mai încălzesc un pic. Sunt complet udă la picioare, pantalonii îmi sunt uzi până la genunchi, iar vântul îmi arde obrajii, nici iarna nu ţin minte să-mi fi fost atât de frig. Cu mâinile îngheţate, îmi pun din nou rucsacul pe care-l dădusem jos pentru câteva minute şi o iau din loc, statul (pe loc) nu-mi face bine, chiar dacă sunt după două nopţi în tren şi emoţiile aferente călătoriei.

Ies din nou la şosea, iar după nu prea mult timp, văd în faţă nişte lumini, voi ajunge într-o localitate, mă bucur eu, dar mă bucur degeaba.

Chiar înainte de a ajunge în localitatea respectivă, o altă patrulă de poliţie mă ia la rost că  nu am voie să merg pe acolo, şi-mi zice să merg în oraş, lucru pe care-l şi fac, dar numai pentru câteva minute, cât să mănânc un măr şi să mă odihnesc pe o bancă. Ploaia s-a potolit, taximetre şi autobuze circulă destul de des, dar drumul meu e încă lung, de aici mai am 10 kilometri până la San Sebastian. Când nimeni nu mă vede, ţuşti iarăşi pe şosea, începe să-mi placă joaca asta. Bineînţeles că iar mă întâlnesc cu poliţia, cred că le-am dat de furcă toată noaptea, probabil se anunţau prin staţie că este o nebună pe şosea.

Vreau să spun că şoseaua lor este ca şi autostrada noastră, adică are două benzi pe sens şi e despărţită pe mijloc. Nici pe la noi n-am prea văzut oameni care să circule pe jos, pe autostradă…

După alţi kilometri, strâns din dinţi şi tremurat „subţire”, am ajuns sub un pod, deasupra trece o autostradă. În sfârşit un loc în care pot să stau jos, un capac de canal ce nu e ud, o adevărată fericire, pe care numai un pelerin o poate înţelege.

Iar mă sună fratele meu, îi spun să se culce liniştit, de acum nu mai am atât de mult şi ajung la destinaţie. Mai stau un pic să mă odihnesc, dar îmi dau seama că trebuie s-o iau la picior, am aţipit aşa, stând în fund pe capacul de canal. Dacă îi venea cuiva să-şi plângă de milă, cu siguranţă eu eram aceea în acel moment.

Mă ridic anevoie, sunt complet îngheţată, mai parcurg vreun kilometru, când al 4-lea echipaj de poliţie, de astă dată unul foarte hotărât, opreşte în faţa mea şi mă invită ferm să urc în maşină, spunându-mi că-mi risc viaţa dacă-mi continui mersul pe jos. Erau doi poliţişti, până la urmă simpatici, care m-au dus până la gara din San Sebastian la cererea mea, aşa că am scurtat drumul cu 3 kilometri, după cum mi-au spus ei.

Tremurând de frig, ajung în gara ce forfoteşte de lume, e deja 5 dimineaţa, iar două ore zgribulesc pe un scaun, într-o gălăgie peste decibelii pe care nişte urechi normale îi pot suporta, provocată de către nişte neanderthalieni suporteri  de fotbal ce plecau cu trenul de 7 să-şi susţină echipa mult iubită.

Brr… mi-e foarte frig, aşa că vă părăsesc, până la următoarea întâlnire cu … Camino, dragostea mea!

Mai jos, sunt poze din prima zi pe Camino, cea care a urmat primei nopţi, pe acelaşi Camino del Norte.

Vă doresc Buen Camino, pe drumul vieţii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni