Arhivele lunare: mai 2016

Agricultura de weekend

Se spune că în agricultură trebuie să fii non-stop acolo, pe tarla, să smulgi azi o buruiană, iar mâine să sapi un strat… Da, aşa ar fi ideal, dar, dacă timpul nu-ţi permite, merge şi agricultura de weekend.

În ultimii 6 ani, Ştefan şi cu mine suntem ţărani cu normă întreagă la Lupşa, chiar dacă suntem acolo doar la sfârşit de săptămână. Ce-i drept că muncim de ne merg fulgii câte 10-12 ore pe zi, însă rezultatele ne fac să ne mândrim cu munca noastră şi ne impulsionează să mergem mai departe.

Am reuşit să diversific gama de fructe, încerc să semăn doar ceea ce se face foarte bine, ca să  nu muncim de pomană.

Am o mică plantaţie de goji, aronia, mur fără ţepi, coacăz negru, roşu şi alb, căpşuni, (unele cresc de voie, iar pe altele le-am plantat pe strat), cireş, vişin, prun , măr, piersic, zmeur… Cam tot ce ţi-ai putea dori şi ce creşte pe la noi.

Bineînţeles că ceapa, salata, usturoiul, cartofii, roşiile, spanacul, morcovii şi pătrunjeii nu lipsesc, dar sunt ceva obisnuit în grădina oricărui ţăran.

Am şi plante aromatice: salvie, roiniţă, dafin şi oregano, pe lângă banalele  dar foarte preţioasele cimbru şi mărar.

Deocamdată sunt doar la începutul perioadei de vegetaţie, dar în curând se vor maturiza, iar grădina va fi plină.

Cred că în afară de creşterea unui copil, doar creşterea plantelor îţi mai poate da atâta bucurie şi mulţumire. Diferenţa este că, copilul creşte şi pleacă, dar ciclul de creştere a plantelor reîncepe anual.

Dacă aveţi ca şi pasiune grădinăritul, vă doresc spor la muncă şi vreme bună.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Depresia şi Terapia Bowen

Ca o continuare la articolul meu precedent privind Terapia Bowen, astăzi voi vorbi despre depresie, bineînţeles că nu din punctul de vedere al medicului psihiatru, ci având în vedere experienţa mea ca terapeut Bowen.

Ştim cu toţii că depresia este o boală destul de greu de diagnosticat, iar în momentul în care pleci de la medicul specialist cu un astfel de diagnostic, primul impuls este acela de a-l nega. Ştii că ceva nu este în regulă cu tine, ai stări dintre cele mai diverse, viaţa ta e plină de frici, stări de anxietate, dorinţa de a fi singur, chiar „răceli” ce nu mai trec, toate astea la început nebăgate în seamă, dar, la un moment dat, dacă nu tu, cineva din preajmă îşi va da seama că te-ai schimbat şi îşi va asuma responsabilitatea readucerii tale pe linia de plutire.

Scriu aceste rânduri nu pentru persoanele depresive în primul rând (din simplul motiv că sunt puţine care recunosc că au această problemă, iar dacă recunosc, nu sunt în stare să facă nimic pentru a ieşi din acest impas), ci pentru cei ce le stau alături, ei sunt în măsură să-i ajute şi să le fie aproape în drumul spre vindecare.

Am avut câteva cazuri de depresie severă, la unele rezultatele au fost deosebit de bune, dar, din păcate, altele s-au soldat cu un eşec, nu din cauză că această terapie nu funcţionează, ci pentru că cei ce trebuiau ajutaţi nu au avut destulă voinţă ca să vină la numărul necesar de şedinţe.

O femeie de 65 de ani, adusă de o prietenă a ei şi care venea apoi împreună cu soţul, a fost doar la trei şedinţe, în urma cărora se vedea o îmbunătăţire majoră a stării ei de spirit. După ce la prima şedinţă mă întreba din 5 în 5 minute cât mai durează, la a doua a stat cuminte şi chiar s-a relaxat, iar la a treia mi-a adus bomboane şi am putut vorbi cu ea. Din păcate, venea cu autobuzul din altă localitate, iar soţul ei nu era genul care să o încurajeze să continue, chiar dacă şi el a observat îmbunătăţirile obţinute doar după trei şedinţe.

O altă persoană, căreia eu îi spuneam să vină fiindcă o pot ajuta, nu s-a hotărât să înceapă tratamentul decât în momentul în care i-am spus că nu cred că va avea vreun rezultat. De la o femeie căreia îi era frică să urce în autobuz ca să vină la tratament, a ajuns să conducă din nou maşina şi să-şi dezvolte propria afacere, după 10 şedinţe de bowtech.

Nu există o reţetă care să spună pentru fiecare de câte şedinţe are nevoie, sau care va fi rezultatul final, cert este că toate persoanele suferind de depresie au avut rezultate bune, dacă au făcut un număr corespunzător de şedinţe consecutive. Mai sunt şi unele persoane care se mobilizează şi vin 2-3 şedinţe, apoi fac o pauză, mai vin peste o lună, mirându-se că nu răspund la tratament la fel ca altele, care au făcut şedinţele fără pauze.

Dacă aveţi în familie pe cineva care suferă de depresie, este bine să-i fiţi alături şi să fiţi voinţa care lui/ei îi lipseşte, ajutându-i să ducă la bun sfârşit numărul necesar de şedinţe. De asemenea, de multe ori eu recomand şi o anumită dietă, care să fie bazată mai mult pe fructe şi legume, vă rog să-i ajutaţi să o respecte.

Ajutaţi-i să străbată tunelul, astfel încât să poată vedea luminiţa de la capătul lui, izbânda fiind a voastră, împreună, ca o echipă ce a mai trecut printr-o încercare şi a dus-o la bun sfârşit.

Pentru întrebări sau completări la cele spuse mai sus, mă puteţi contacta la tel. 0741243651.

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master şi…

o moaţă din Munţii Apuseni

 

Oul Roz, de Paşti

 

Livada cu 100 de nuci

21 aprilie 2016 va fi data nașterii unei livezi de nuci, ai cărei părinți suntem noi, adică Mălina, Ștefan și cu mine. Din păcate Mălina a făcut pozele, așa că nu apare în nicio imagine. Aveam acest teren de mulți ani, în fiecare an îl dădeam cuiva pentru a-l cosi, dar mie nu mi s-a părut deajuns., așa că de ceva vreme visam să-l transform într-o livadă de nuci.

Ca să plantăm puieți era foarte complicat, terenul fiind departe de o sursă de apă, pe de altă parte era și mult mai scump. Am optat atunci pentru soluția cea mai simplă, probabil nu cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, dar să lăsăm natura să-și spună cuvântul.

Ce am făcut? Foarte simplu, astă toamnă am pus cam 100 de nuci în nisip, pe care l-am umezit din când în când. Ba la un moment dat chiar l-am certat pe Ștefan, fiindcă udase din greu nisipul, mă temeam ca nucile să nu putrezească… Din fericire au ajuns cu bine în primăvară, majoritatea au crăpat, iar unele chiar au făcut rădăcină. Îmi pare rău că nu am fotografiat o nucă „gata de naştere”, arată foarte interesant, cu o rădăcină deja foarte puternică şi o tulpiniţă cu două frunzuliţe minuscule.

După cum spuneam, în 21 aprilie a fost Ziua Z, în care am deşertat vasul în care se aflau nucile, căutându-le prin nisipul umed. Spre bucuria mea, aproape toate dădeau semne că vor deveni nişte nuci viguroşi, aşa că am pornit la drum, spre locul în care livada noastră (sau pădurea, fiindcă nucul este ceva între pom şi copac) se va materializa…

După un urcuş nu tocmai uşor, iată că am ajuns la „Nucul Morăriţii”, care e deja legendar, are mai bine de 100 de ani şi e chiar pe proprietatea noastră. Morăriţa a fost  străbunica mea, iar în timp denumirea s-a încetăţenit, toată lumea ştie de acest nuc.

6

După ce ne-am tras sufletul, am început activitatea, dornici să vedem cât mai repede livada plină. Aici va fi livada de nuci, abia aştept să văd câţi vor răsări, aşa, doar cu ajutorul naturii.

2

Ne-am împărţit munca,  Mălina făcea gropile (mai bine zis gropiţele, fiindcă ne-am gândit să dăm mai multe şanse nucilor ca să răsară, aşa că nu le-am îngropat adânc). Eu le plantam, astupam groapa şi le botezam. Da, sunt naşa a 100 de nuci, singura mea părere de rău este că nu m-am gândit la asta de acasă, ca să iau o foaie de hârtie şi să fac o hartă, aşa am fi ştiut care nuc a răsărit şi care nu. Am pus mai multe nume de fetiţe, fiindcă băieţi (în rândul nucilor) trebuie să fie mai puţini. Pe la sfârşitul botezului, adică pe la ultimii nuci, când lista mea de nume din minte se rarefiase, ştiu că am botezat unul chiar Ptolemeu, sper să răsară, să fie deştept şi  rodnic.

Ştefan le punea câte un băţ cu rol de tutore, aşa că vom şti exact unde trebuie să răsară nucii.

După ce am terminat munca, avem timp să ne tragem sufletul şi să admirăm priveliştile ce ne înconjoară.

Mulţumiţi şi obosiţi, am ajuns acasă, unde mama ne aştepta cu plăcinte, iar noi am finalizat petrecerea botezului celor 100 de nuci deschizând şi o sticlă de şampanie.

Cam asta e povestea, sper să aibă şi continuare…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni