Dimineață, merg după pâine. În magazin sunt patru persoane în fața tejghelei, plus omul care intră periodic, aducând din mașină pâinea într-o navetă de plastic, neambalată, iar el fără mănuși sau halat. Arunc o privire în mașină, pâinea e de-a valma, omul a pus mâna pe fiecare bucată pentru a o încărca în navetă.
Cumpărătorii socializează, cu măștile sub nas. Vânzătoarea pune pâinea pe raft. Tot fără mănuși, aceeași pâine, neambalată. Să nu uităm, suntem în era COVID!
Eu stau la ușa magazinului. Afară! Cei dinăuntru mă cheamă și pe mine, să nu-mi fie frig. Eu prefer să stau în frig. Dă Domnul și iese unul, doi cumpărători… Stau să mai iasă unul, moment în care apare o femeie tânără (tot cu masca sub nas), mă întreabă ce fac acolo și intră, că ” ea vine de la lucru”. Aproape că mă înfurii, așa că intru și eu, cumpăr o pâine de secară (ambalată) și ies urgent.
Ajung acasă. Privind pe geam, văd o ambulanță ce vine din satul de peste râu, cu ambulanțierii în costume de COVID. Oare pe cine or fi luat?
După câteva minute, soțul mă anunță că un coleg de birou și soția lui sunt pozitivi. Nu, ei nu sunt de aici, sunt din Cluj…
După masă, fac o plimbare pe dealuri și-mi dau seama că natura este singura care nu m-a dezamăgit niciodată. Oamenii, da!
Prima ninsoare ar fi trebuit să mă bucure, dar n-a reușit decât să-mi lase un gust amar…
Ce frumos ar fi ca într-una din diminețile viitoare să ne trezim și să ni se spună că a fost doar un vis urât… Ce frumos! Din păcate, e un vis să credem că trăim un vis.
Ce bine ar fi ca tot ce am scris mai sus, să fie doar proză…!
Să fim sănătoși!
Manuela Sanda Băcăoanu
manuelasandablog 