Cu toate că e la doi pași, n-am urcat niciodată pe Valea Lupșii, mai sus de primul kilometru. Ne-am gândit că azi ar fi momentul să explorăm și aceste locuri, cu toate că noiembrie este în toi, cu vreme închisă, mohorâtă, fără zăpadă încă, dar toate aceste motive nu ne țin pe noi în casă.

Zis și făcut, am plecat plini de elan, pe o vale despre care nu știam nimic. Valea Lupșii dă și numele satului care aparține de Lupșa.

Asfaltat până la ultima casă, cu clădiri noi, care dau un aer modern printre vechile căsuțe țărănești, în care, cu mulți ani în urmă, creșteau puzderie de copii.

Ajungem la drumul forestier, peisajul cred că e minunat vara, ce-i drept, acum nu prea are multe de arătat. Ce mă șochează însă, sunt grămezile de lemne stivuite pe marginea drumului, iar după vreo doi kilometri, porțiuni de pădure ”rase”, de parcă trecuse taifunul pe acolo.

Oare acum așa se exploatează pădurile, se taie tot, ”după noi, potopul”? Sunt curioasă câți dintre copacii doborâți sunt cu acte în regulă și câți, nu?

Timpul nostru era limitat, așa că am mers vreo 5 km și ne-am întors, cu promisiunea că la vară, vom ajunge până la Muntele Mare. Sper că vom mai găsi pădurea, până atunci…

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Până una-alta, să fim sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu