Sunt conștientă de faptul că fericirea, dar și nefericirea cuiva îi plictisește pe ceilalți. De aceea, am hotărât să las în urmă încercările grele ale anului 2021 și să privesc cu optimism spre viitor. Bineînțeles că nu-mi voi uita niciodată mama, ea va păși alături de mine pe toate cărările pe care viața mi le va scoate în cale, dar voi încerca să țin treze doar amintirile frumoase, acelea care mă vor ajuta să fiu puternică și să merg mai departe.

Plecând de la acest gând, azi, fiind 01.01.2022, am hotărât să fac cam toate lucrurile care-mi sunt dragi, pentru ca tot anul să am spor la ele. Am citit, am scris, m-am relaxat, dar am făcut și o excursie pe Camino de Apuseni, împreună cu soțul meu. Am plecat de acasă pe soare, am pornit spre Hădărău, pe drumul marcat de mine acum doi ani, apoi, după ce ne-am luptat un pic cu noroaiele am ajuns în vârful dealului, de unde satul Mușca începe să se zărească printre crengile desfrunzite ale copacilor.

Pustiu peste tot, eram singurii călători (pelerini) la această oră a amiezii. (Pornisem de acasă pe la 12,10.). Nici câinii nu prea aveau chef să ne latre, erau probabil obosiți după o binemeritată noapte de revelion.

Era foarte cald, către 10 grade, dar o ploaie ușoară voia să ne facă să ne întoarcem din drum, eram doi pelerini care-și uitaseră pelerinele de ploaie acasă. Totuși, Sf. Iacob, călăuzitorul pelerinilor, ne-a ferit de o ploaie mare, după ce am înfruntat cei câțiva stropi sporadici, ne-a arătat și o umbră de curcubeu, semn că anul acesta va fi unul bun, așa cum sperăm cu toții.

Am coborât pe ulița abruptă și noroioasă ajungând din nou la asfalt, pe care l-am urmat până la podul peste Arieș, unde cu nostalgie am privit malurile pline de o nouă rundă de gunoaie, exact acolo unde anul trecut ne-am străduit să facem curat, împreună cu alți voluntari din comună. La fel e și la podul de la Lupșa, unde, împreună cu Ștefan, ne-am petrecut câteva ore adunând gunoaie în primăvara trecută.

Se vede că nu m-am mai antrenat de o vreme, piciorul meu drept dă semne disperate că vrea să se odihnească, o durere sub genunchi îmi amintește de Camino Francez din 2017, în care mi-a făcut cam aceeași figură.

Strâng din dinți și merg mai departe, în fond, n-o să mă dea pe mine gata 9-10 kilometri, câți am parcurs astăzi.

Ajungem la Mănăstirea Lupșa, construită în jurul unei bisericuțe monument istoric, din anul 1429 . Ce păcat că lângă o mănăstire prosperă, clădirea vechii școli stă să moară, se dărâmă încet, în timp ce nimeni n-o salvează. Mă gândesc cu drag că aici a fost câțiva ani învățătoare și mama mea, făcea zilnic 6 kilometri pe jos, pentru a fi alături de elevii ei. Poate această clădire ar merita să i se redea viața, chiar dacă i se schimbă destinația… nu sunt eu în măsură să iau asemenea hotărâri, dar poate cineva o va face.

Înca trei kilometri și am ajuns acasă, unde Masha ne așteaptă în extaz. Ce bine e, când are cine să te aștepte. Din păcate nu mai e mama, cu masa pusă și cu zâmbetul pe buze, dar îmi închipui că ne privește cu drag, din Cerul ei.

Pentru a avea o zi de 1 ianuarie completă, trebuie doar să vă mai urez tuturor celor care citiți aceste rânduri să aveți exact anul pe care vi-l doriți, să treceți ușor peste greutățile de orice fel și, mai ales, să fiți SĂNĂTOȘI ( care sănătate mi-o doresc și mie, cum se spunea în scrisorile de demult).

LA MULȚI ANI!

Manuela Sanda Băcăoanu