Oricât de îndepărtat ar părea un eveniment, până la urmă, dacă ai destulă răbdare, vine vremea să se întâmple. Exact așa a fost cu plecarea pe camino. Părea ceva aproape de neatins, la luni distanță, apoi, brusc, am intrat în criză de timp, apoi în panică, iar după ce le-am rezolvat pe toate, iată-mă ieșind pe poartă… Cel mai greu îmi e să las în urmă toate plantele, pe care le îngrijesc de atâtea luni și unele chiar de ani.

Ca să nu mai vorbim de Masha, care nici bine n-am ajuns la Cluj și am primit telefon că a evadat, la o vecină. Ce pot spera este ca să le găsesc pe toate în bună regulă când mă întorc, cu ajutorul vecinilor cărora le-am împărțit sarcini, mai ceva decât la ședința de partid. Înainte de a pleca, am făcut câteva poze ale raiului meu de la Lupșa.

Le mulțumesc de pe acum dragilor mei vecini, pentru că nu s-au dat înapoi când i-am rugat să mă ajute. Sper să am ocazia să le întorc serviciul.

Ei, de-acum… Buen Camino!