Toată lumea se temea că ne vom topi de cald în Spania. Parcă ne-am dori și noi să ne fie cald, fiindcă de două zile umblăm prin ploaie, vânt și ceață. E drept că ne învârtim pe la o mie de metri altitudine, coborâm câteva sute de metri ( în altitudine) apoi urcăm din nou, chiar mai sus decât fusesem. Azi suntem pe la 900 de metri, sunt 16 grade și ne bucurăm că ploaia s-a oprit. Eram flămânzi și uzi pe la 11, când un bar, adevărată mana cerească, ne-a ieșit în drum. În câteva minute s-a umplut de pelerini, lumea stătea și în picioare, doar ca să bea o cafea sau să mănânce ceva. După ce am ajuns la albergue a ieșit și soarele, dar cu dinți. Dar cea mai grea zi a fost cu siguranță ieri, când am haladuit pe la 1200 de metri urcând pe o cărare abruptă că abia stăteai în picioare, după ce am trecut de o pădure arsă . Și-am mers și – am mers pe o pășune montană ( pe ici pe colo pasune, că mai mult erau niște plante cu țepi presărate cu minunate flori galbene și mov de care m-am bucurat si cu fundul, când am tras o trântă de zile mari. Problema era că nu mă puteam ridica, fiind cu rucsacul în spate. Am picat ca Butea-n iaz, doar că eu m-am înțepat pe toate părțile, pana am reușit sa ma ridic. Am ajuns totuși la destinație printr-un soi de miracol, după 24 de km fără sa întâlnim decât trei case pe vârful muntelui. Despre alaltăieri ce să vă spun, ziua a fost caldă, atâta doar că era să-mi scap rucsacul pe o pantă abruptă, care se oprea fix într-un rău. L-am prins de-o aripă tocmai la momentul potrivit. Maine ne așteaptă o nouă zi, cu 11 grade dimineața și 17 la amiază. Brrr! După cum vă ziceam, Bbbuen Camino fffrio! Manuela Sanda Băcăoanu.