Oare unde rămăsesem? A, da, acolo unde ne-am întors de la Cabo de Faro împreună cu El Bățo, fiindcă n-am avut inimă să-l las acolo. Ce-i drept, îmi trecea prin minte că aș putea să-l iau cu mine acasă, că doar aveam bagaj de cală. După ce am povestit acea întâmplare ( Ultimul drum) aveam chiar impresia că unii vor crede că am dezvoltat un fel de obsesie pentru bietul băț, care m-a însoțit sute de kilometri și mi-a fost confident, sprijin la greu și armă în lupta cu eventualii câini ce mi-ar fi dat târcoale. Vorbind cu o prietenă care se întorsese exact de pe Camino Primitivo cu doar câteva zile înainte ca eu să plec, ea mi-a spus că mă înțelege perfect, nu s-a putut despărți nici ea de bățul ei, așa că l-a dus până la A Coruna, unde l-a lăsat în camera de hotel.

Am stat 5 zile la Finisterre, de-ajuns ca din pelerini să redevenim turiști, să ne odihnim și să ne bucurăm din plini de minunate momente de relaxare. Am pus mai sus niște poze, nu știu dacă sunt în ordine cronologică, pentru cei care n-au răbdare sau timp ca să citească și se rezumă la a privi diverse imagini. Eu sunt genul care citește, chiar dacă nu se uită la poze. Am avut vreme de toate felurile, de la pelerină la costum de baie, am trecut prin toate soiurile de îmbrăcăminte.

Mai aveam o zi până să plecăm, iar eu încă nu știam în ce loc în care să fie fericit să-l las pe El Bățo. Îi mulțumeam lui Ștefan în gând că nu mă întreabă, când, în sfârșit, am avut revelația: trebuie să-l las pe El Bățo într-un loc în care să nu fie singur, să nu bată la ochi și să se simtă bine. Enumerând aceste cerințe în minte, m-am luminat dintr-o dată. La vreo 100 de metri de pensiunea unde locuiam, era un mic părculeț cu flori și tufișuri, numai bun să-l ascund pe vajnicul Domn El Bățo. Dau o raită pe acolo, așa, de control, găsesc tufișul cel mai stufos, apoi mă liniștesc instantaneu, gata, El Bățo are casă de-acum.

În ultima zi, când trebuia să luăm autobuzul până la Santiago de Compostela, iar de acolo trenul la Madrid, după ce am luat ultimul mic dejun la un bistro, Ștefan a plecat să mai cumpere câte ceva de drum, iar eu m-am dus să-l ”plantez” pe El Bățo în tufiș. După o scurtă plimbare de rămas bun prin micul orășel, cu soarele zâmbind cu gura până la urechi, i-am mai făcut o vizită, așa, de rămas bun, apoi am plecat cu sufletul împăcat în lungul drum care ne-a adus acasă.

Așa-i că nu se vede?

Va sta acolo, ascultând țipetele pescărușilor și gândindu-se la mine. Și eu mă gândesc la el. Dacă voi mai trece prin Finisterre, cu siguranță-l caut.

Manuela Sanda Băcăoanu