Duminică a fost probabil ultima zi cu adevărat caldă din această toamnă, așa că ne-am gândit să ieșim un pic, să vedem ce mai e prin împrejurimi. Vorba ceea, am fost destul pe afară, să mai vedem ce este și-n propria ogradă.

N-am mers prea mult, după surpriza pe care ne-au făcut-o mistreții care au scurmat pământul la doi pași de case, nu ne ardea să ne afundăm în pădure. Am găsit un loc cu o perspectivă minunată, era cald, foarte cald, puteai face plajă, ceea ce am și făcut. Mă simțeam cufundată într-o mare de liniște, Masha tot nu-mi dădea pace, dar la un moment dat s-a potolit și ea, fermecată de locul în care ne aflam.

Foșnetul ușor al frunzelor ce încet-încet își iau adio de la copacii pe care i-au slujit o vară, norii ștrengari ce se aleargă pe cerul de un albastru curat, o cioară ce cârâie la câțiva metri, m-au făcut să uit că trăim într-o lume în care oamenii se omoară unii pe alții, că suflete nevinovate sunt smulse din micile trupuri în care nu apucaseră să viețuiască decât o clipă, că marea ar trebui să se înroșească de atâta sânge, iar cerul să fie negru de toate tristețile care se adună în el….și totuși, aici e atâta pace, atâta siguranță, de parcă toate acele lucruri oribile nu s-ar întâmpla.

Este ciudat cum în zilele noastre poți afla despre evenimente ce au loc la mii de kilometri, dar, în același timp, poți avea oaza ta de liniște. Iar celor ce n-o pot avea, fiind în mijlocul războaielor provocate de descreierați fără inimă, aș vrea să le trimit, din căușul palmelor, un strop din liniștea mea.

Manuela Sanda Băcăoanu