Ne-am întors aproape de o săptămână din excursia noastră, dar fiind prinsă cu alte activități, nu v-am mai povestit nimic. Doresc să vă împărtășesc și celelalte experiențe, deoarece a fost prea frumos pentru a nu vă povesti mai multe.

  A doua zi dimineața, adică sâmbătă, după micul dejun, am pornit mai mult sau mai puțin voioși la drum. Mai mult fiindcă eram înconjurați de o iarnă adevărată, peisajele erau de basm și mai puțin deoarece urma să mergem la Auschwitz, iar această denumire nu poate aduce veselia în sufletul unui om normal. Era totuși un obiectiv pe care ne propusesem și voiam să-l vizităm, cu toată strângerea de inimă ce ne încerca pe toți. Ei, dar cum ziua bună cică se cunoaște de dimineață, iată că a noastră se dovedea a fi exact pe dos, autocarul nostru a hotărât că are nevoie de o mică vacanță, așa că s-a stricat. Nu știam de ce ne oprisem la un moment dat fără a fi anunțați de cauza opririi… Aveam programare la Auschwitz la 12,30, iar dacă întârziam, ratam intrarea. Ei, dar până să ne dezmeticim, iată că vine un alt autocar care ne preia și ne ajută să ajungem la prima destinație a zilei exact la timp. N-o să vă povestesc acum despre Auschwitz fiindcă mai trebuie să-mi cern sentimentele, dar important este că la terminarea vizitei, în parcare ne aștepta chiar autocarul nostru, plin de vervă și de voie bună, reparat și gata de drum. Fericiți de parcă ne-am fi întors acasă, ne-am mutat lucrurile din autocarul închiriat și am pornit spre Cracovia, cu speranța ca următoarea jumătate de zi o să fie mai veselă decât prima.

Așa a și fost, păcat că am ajuns la Cracovia odată cu întunericul, dar am putut admira luminițele de Crăciun, orașul vechi cu monumentele lui, cu Biserica Sf. Maria la care trecerea orelor e anunțată de sunete de trompetă, cu Biserica Sf. Paul care mie mi s-a părut că seamănă cu catedrala cu același nume de la Londra, având și destine asemănătoare, cu Târgul de Crăciun imens și adăpostit în interior, cu atmosfera aceea festivă pe care doar orașele vechi o au în preajma sărbătorilor, cu mulțimea de turiști care se îmbulzeau pe străduțe și zăpada pe care o frământam cu toții în picioare, lăsată acolo unde căzuse din cer.

 Mi-a plăcut foarte mult Biserica Sf. Varvara, protectoarea minerilor, unde am asistat câteva minute la slujbă și mi s-a părut că am intrat în povestea cu Arabela și Rumburak, filmul acela polonez care a fost și la noi la TV în urmă cu o grămadă de ani. Îmi place foarte mult cum sună limba poloneză, atât de clar și de dulce, iar de când am văzut acel film, de câte ori o aud, îmi amintește de protagoniștii filmului de care vă spuneam. Culmea e că a doua zi chiar am trecut pe lângă castelul în care s-au filmat scene din acel film, după cum ne-a anunțat Sorana, ghida noastră tobă de carte.

Minunate erau caleștile albe trase de niște cai superbi, împodobiți ca de paradă și care se plimbau, da, ați ghicit, pe Drumul Regal, acela care ducea de la castelul din cetate, la catedrală. Așa cai, n-am văzut în viața mea. Acum, Drumul Regal era bătut de turiști, dar în urmă cu nu prea mulți ani, caleștile transportau nobilimea și pe rege. Alte vremuri, alți oameni…

 Ei, și după minunata seară petrecută la Cracovia, ne-am întors frumușel acasă, la Hotelul Măgura din Slovacia, în mijlocul nămeților și al brazilor înzăpeziți din Munții Tatra, la peste 2000 de m altitudine.

 Și fiindcă am considerat că nu suntem destul de obosiți, după cină, am dansat, frate, până pe la 12,30. Vorba ceea: ”Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urnești, sunt greu de-oprit!” Mă gândesc că asta se întâmplă din pricina forței centrifuge…sau centripete? Forța gravitațională sigur nu are nicio legătură…

Pozeee

Manuela Sanda Băcăoanu – o excursionistă împătimită