Ieri a fost o zi de adevărată primăvară. Soarele strălucea pe un cer adânc și perfect senin, un vânticel adia doar atât cât să ne aducă aminte că există și el pe aici, dar oricine ar fi zis că e o zi de sfârșit de martie sau chiar de aprilie, nu una de iarnă adevărată a lunii februarie, atât de urâtă de cei fără lemne în șopron.

 O prietenă avea ceva de făcut la Poșaga și m-a întrebat dacă aș vrea s-o însoțesc. Nici că se putea o invitație care să pice mai bine. Valea Poșăgii îmi este familiară, în ultimii ani am fost de multe ori pe acolo, dar de fiecare dată mă uimesc munții golași ce adună între ei o apă zglobie, care coboară la vale fără nicio grijă. Drumul este cam strâmt, așa că trebuie să fii foarte atent ca șofer, fiindcă în multe locuri nu prea încap două mașini una pe lângă cealaltă.

 Pădurea e încă adormită, dar alunii au înflorit deja, ca o bucurie venită așa, în miez de iarnă. Mânăstirea este închisă ca o fortăreață, se poate intra doar la sfârșit de săptămână. Toată împrejurimea e plină de mister, iar izvorul tămăduitor aflat la 100 de metri de mănăstire, închis într-o căsuță a lui, întregește peisajul în mod armonios.

Din păcate, n-am putut explora prea mult, deoarece prietena mea a terminat repede ce avea de făcut, așa că am rugat-o să mă lase la Muncel, ca să mai fac câțiva pași până la Lupșa. Am trecut iar pe la crucea de la Valea Lupșii, care a devenit un obiectiv musai de atins pentru mine, am socializat cu un mieluț prietenos și m-am întors acasă plină de energia primăverii ce va veni în curând.

 Arieșul era mare și destul de învolburat, semn că ploile de zilele trecute au început să topească zăpada de la Arieșeni.

 

Ei, s-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu