s-au scurs câțiva ani de când am scris ”Când soarele răsare la apus”, inspirându-mă din întâmplări reale, care au avut un mare impact afectiv asupra mea și care m-au marcat încă de când aveam nu mai mult de 5 ani.

În carte n-am dezvăluit adevărata identitate a personajelor, mai ales că am îmbrăcat povestea și cu multă ficțiune, dar azi am petrecut-o pe ultimul drum pe Lelia, mama Cătălinei, care a trăit aproape 87 de ani cu durerea sfâșietoare de a-și fi pierdut cei trei copii pe rând, în condiții dintre cele mai bizare.

N-am întâlnit-o de foarte mulți ani, însă mă simțeam cumva legată de suferința ei, prin intermediul cărții. Acum, ultima verigă ce lega cartea de realitate s-a frânt, oamenii care mai știu povestea adevărată sunt de-acum împovărați de ani, așa că a mai rămas doar cartea să mai amintească despre o viață trăită în lacrimi și durere.

Tot ce mai pot spune este: ”Drum bun spre ceruri, Lelia! Sper ca acum tu și copiii tăi să fiți împreună, iar dorul care te-a mistuit o viață întreagă a încetat.”

Manuela Sanda Băcăoanu