Întâmplarea face să mă aflu la Sibiel, un loc despre până în urmă cu o lună nici nu știam că există, dar care azi, când l-am văzut cu ochii mei, m-a făcut să mă îndrăgostesc pe loc. E un sat mic, cu case nici mari și nici opulente, dar de o curățenie impecabilă, cu fântâni vopsite în alb la tot pasul, multe pensiuni și un aer de vechi îmbinat cu nou, care-l face foarte special.

Înconjurat de munți stă ca-ntr-o căldare, iar soarele îl scaldă întreaga zi, în drumul lui de la răsărit la apus. Biserica, cimitirul, muzeul de icoane pictate pe sticlă, oamenii care montează un contor de gaz sau cei care renovează o casă, sunt cu toții politicoși și binevoitori. Fac un ocol mai mare, ajung până în vârful dealului de unde drumul spre Săliște coboară șerpuitor, apoi o iau pe o străduță ce coboară destul de abrupt, dar care mă aduce mai repede la pensiunea la care voi sta câteva zile.

Nu întâlnesc prea mulți localnici, nici nu știu dacă toate casele sunt locuite sau așa ca în multe sate românești, au rămas pustii. Tot ce știu este că aici e o energie bună, că multă lume vine pentru o gură de aer curat și pentru liniștea rareori întreruptă de trecerea vreunei mașini.

Un cățel flocos a venit la mine și ca să mă asigure de deplina lui încredere, mi-a arătat burtica.

Vă salut din Sibiel

Manuela Sanda Băcăoanu