Am pus întâi pozele, fiindcă sunt oameni cărora nu le mai place să citească, doar se uită la poze, unii n-au ochelarii la ei, alții se grăbesc, iar alții nu pricep ce citesc.

De vreo doi ani am aflat de Râpa Roșie și mi-am dorit s-o vizitez. Azi dimineață m-am trezit cu sentimentul că trebuie să fac ceva important, așa că i-am propus lui Ștefan să facem o excursie, iar destinația era, bineînțeles, cea despre care vă vorbeam mai sus. Vremea a fost minunată. soare, niciun pic de vânt și 16 grade la soare. Numai bună de hălăduit pe munte.

Nu știam exact pe unde trebuie s-o luăm, pe hartă apărea undeva pe lângă Lancrăm. Așa a și fost, dar dacă nu întrebam un localnic, nu cred că nimeream. A, da, s-a inventat GPS-ul care-ți zice ia-o la stânga, ba la dreapta, ba întoarce-te înapoi… iar tu ești atent să nu ratezi ieșirea de pe autostradă, ieșirea din sensul giratoriu sau mai știu eu ce altă ieșire, nu-ți mai pui mintea la contribuție, drept pentru care circumvoluțiunile încep să se netezească și cu timpul constați că ai nevoie de GPS ca să mergi până la alimentara din colț.

Bun, după această divagație de la care nu m-am putut abține, pot să vă spun că spre Râpa Roșie ajungi după sensul giratoriu de la ieșirea din Lancrăm spre Sebeș, unde imediat la stânga se face un drum de țară, pe lângă podul peste care trece autostrada. Mergi cam 3-4 km, timp în care vezi pe partea stângă un deal nu prea spectaculos de la distanță, de culoare roșcată. Ei, dar cu cât te apropii, peisajul devine tot mai interesant și pot spune cu mâna pe inimă că m-am simți de parcă am fi traversat Grand Canion. Nu, acolo n-am fost (încă), dar dacă am văzut Râpa Roșie, mi-am făcut măcar o idee. E un loc care merită vizitat, e mult mai spectaculos decât apare în fotografii, parcă mai mulți uriași și-ar fi clădit castelele acolo, fiecare furând din arhitectura vecinului.

O turistă amabilă ne-a arătat pe unde putem urca, prin partea dreaptă, am fost până în vârf și am coborât prin stânga, apoi am urcat din nou, până la poalele ”castelelor”. Vreau să spun că nu este absolut niciun indicator care să te îndrume cât de cât, parcă ai fi la casă pustie. Ce-i tot dăm cu turismul care ne va face să trăim bine, când avem asemenea minunății, dar nu le știm nici promova, nici prezenta. Turiștii se informau unii de la alții pe unde ar trebui să meargă. Traseul n-a fost ușor deloc, m-am simți ca anul trecut pe Camino Primitivo, noroc că acum aveam un rucsac ușor. Când ne-am întors, deja se adunaseră mai multe mașini, unii se pregăteau să ia masa, mă așteptam să aud și ceva manele, dar m-am gândit că totuși maneliștii sunt oameni de club, nu de munte.

Niște gunoaie părăsite de turiștii zilelor trecute mi-au lăsat un gust amar (nu că le-aș fi gustat). De ce oare trebuie să lăsăm în urmă amprenta necivilizației noastre?

Dacă ați ajuns cu cititul până aici vă felicit, vă puteți întoarce din nou la poze.

Manuela Sanda Băcăoanu