Ei, iată că m-am mobilizat în sfârșit ca să scriu câteva cuvinte despre camino din acest an. Cuvintele sunt pentru cei cărora le e drag să citească, ceilalți se pot uita doar la poze.

Anul acesta a fost multă lume pe Camino, mulți pe Portughez de Coastă, a devenit un fel de modă, aș putea spune. Noi l-am ales fiindcă n-am fost niciodată pe varianta de coastă, am fost pe Portughez Central, în urmă cu 10 ani, de la Lisabona la Santiago. Atunci am parcurs vreo 650 de km, acum vreo 300 sau chiar mai puțin, după bornele kilometrice . Nu asta e important însă, ci cum l-am perceput acum, ce s-a mai întâmplat și care o fi concluzia. Ei, dar să nu mă grăbesc cu concluziile, când încă n-am pornit la drum.

Din postările celor care au fost și mai sunt încă pe acolo, pare că ei se îndreaptă spre Santiago ca niște fluturași, cu trăiri serafice și în pas de dans. Așa o fi pentru ei, dar pentru mine a fost al naibii de greu, iar când cineva de acasă mi-a urat ”Distracție plăcută!” mi-a fost foarte greu să nu răspund usturător. Totuși m-am abținut, dovadă că o fi și camino ăsta bun la ceva, ne mai temperează pornirile.

Asta a fost introducerea, dacă v-ați plictisit deja, vă las să faceți ceva mai util și mai plăcut pentru domniile voastre. Bun! Nuva fi un jurnal de zi cu zi, voi aminti doar întâmplările care mi se par mai importante și care mi-au rămas în memorie, acolo n-am notat decât vreo trei pagini, apoi n-am mai fost în stare. Ne bazăm deci pe memoria mea de elefantă, sper să nu mă facă de rușine.

Am plecat din Cluj cu avionul de Madrid, unde am ajuns după un zbor calm și o aterizare lină, în aplauzele pasagerilor, ușurați că au ajuns din nou cu picioarele pe pământ. Noi aveam autobuz spre Porto, de unde începea călătoria pe jos, de la terminalul 4, despre care credeam că e destul de aproape, dar n-a fost așa. Un domn de la informații ne-a informat (că doar era job-ul lui) că trebuie să luăm autobuzul verde până acolo. Până să ne dezmeticim, iaca și Green Shuttle, care ne-a dus preț de vreo 10 km până la T4. Am așteptat vreo trei ore cred, fiindcă aveam autobuzul spre Porto la ora 22. Era foarte cald, la fel ca în România, dar cumva mai sufocant.

Cu chiu, cu vai, a venit și ora plecării, dar spre surpriza noastră, la peronul de Porto eram doar noi doi (adică Ștefan și cu mine, n-am mai menționat, că se subînțelegea), iar șoferii (că erau doi) ne-au anunțat că ei ne duc doar până în Madrid Sud, iar de acolo vom lua autobuzul de Porto, fiindcă ei pleacă la Lisabona. Eh, ca să n-o mai lungesc, am ajuns la autobuzul nostru, identic cu primul, supraetajat, cu tot confortul, chiar și cu toaletă. Am fost invitați să urcăm la etaj, unde mai erau vreo 5 pasageri, așa că ne-am putut alege locurile și cum nimeni nu le alesese pe cele din față, ne-am dus noi acolo. Era tare frumos , atâta doar că parbrizul era plin de gângănii strivite și mai era și noapte. După mai multe încercări nereușite de a mă aranja pentru somn (nici cu picioarele în parbriz nu era comod) m-am dus pe scaunele din rândul al II-lea unde, până dimineața la 5 am încercat toate pozițiile posibile pentru a putea dormi, fără vreun succes. A doua zi, ceasul meu zicea că nu sunt date despre somn în noaptea precedentă. Normal, că nici somn n-a fost.

Eh. și la 5 dimineața am fost ”deversați” în autogara din Porto, aproape cât Gara de Nord. După ce Ștefan îmi făcuse capul mare că de ce facem atâtea ore, ( pe bilet sosirea era la 7), acum era supărat că de ce am ajuns atât de repede. Și el dormise noaptea, am văzut cu ochii mei!

Nu vă mai plictisesc cu așteptarea pe o terasă care s-a deschis abia la 6, cu cafeaua (dos caffes con leche, por favor) strong de-ți ridica părul în cap și cu plecarea iavaș-iavaș (că tot mă uit la un film turcesc) spre centrul orașului, când se crăpa de ziuă. Planul era să vizităm orașul, să dormim acolo și să plecăm a doua zi la drum, proaspeți și odihniți. Dar cum planul de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cel din târg, după ce am ajuns de două ori la catedrala Se de unde pleacă traseul de pelerinaj (prima dată cu voia și a doua oară din greșeală), după ce am ajuns din nou pe Podul San Luiz unde am repetat poza făcută acum 10 ani, urmăriți toată ziua de o bură care din când în când se transforma într-o ploaie mocănească, am hotărât să plecăm la drum, nu aveam starea necesară pentru a mai hoinări prin oraș, recunoscusem locurile prin care am trecut acum 10 ani, dar acum plecam în sens invers, spre ocean. Porto e un oraș tare mare, tot când credeam că am ajuns la margine, mai apărea un pod, niște clădiri, niște hoteluri, dar cum orice are un sfârșit, așa a fost și cu orașul care părea că se lungește sau se lărgește precum gumilasticul.

Bineînțeles că de săgeți nu putea fi vorba, dar nu ne puteam rătăci, am mers pe malul râului Duero până ne-am săturat și până am dat nas în nas cu Atlanticul. Era cam supărat, cețos și gri, dar mie mi-a plăcut, e spectaculos în orice stare de spirit l-ai găsi. Mai sunt și alți pelerini care acum pleacă la drum, nu suntem singurii întârziați. Vrem să ajungem la Labrugge, la 25 de km, e trecut de 12, eu sunt nedormită și mă doare spatele, dar, de ce nu, hai la drum! Trebuie să menționez că mai făcusem și prin Porto în plimbarea noastră matinală vreo 10 km, așa că…

Pe urmă, am mers pe faleză și printr-o zonă care semăna cu Eforie Nord. Ștefan zicea că Mamaia, dar nu era atât de frumos. Magazine după magazine, hoteluri , faleză, dar oameni puțini, vremea nu e de plajă, soarele mijește printre nori, dar nu-ți prea vine să te dezbraci. Pentru noi e numai bine, temperatura ideală. Cu popasuri din ce în ce mai dese, cu au și vai, ajungem la vreo 4 km de țelul călătoriei noastre unde eu prognozasem că vom ajunge la ora 17. Ora 17 e aproape, iar picioarele noastre dau semne de oboseală maximă.

În acest moment, lui Ștefan îi vine o idee ”genială” : Ce-ar fi să luăm un autobuz, pe ultimii kilometri? Bună idee! iar cum ideile bune îți vin la 30 de metri de stația de autobuz, care vine în 5 minute, de crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior…dar stai, l-ai prins dar nu l-ai ținut bine, s-ar părea. Șoferul nostru, portughez get-beget, fără alte abilități lingvistice, nu știu cât a priceput din ce-i arăta Ștefan pe hartă, cert este că ne-a dus până unde avea capăt de linie, dar, stupoare, cu 6 km dincolo de Labrugge. Super! Am picat din lac în puț, dar ne-am mai odihnit un pic, în autobuz. E 16,30, s-ar putea să nici nu mai găsim locuri la albergue municipal din Labrugge. Întrebăm trecătorii încotro s-o luăm, toți zic să luăm autobuzul înapoi, până nu știu unde. Nu, asta nu mai facem. Găsim un drum și întrebăm dacă duce la Labrugge, oamenii se scarpină în cap, de parcă-i întrebam de drumul spre Moscova, nu spre un sat din apropiere. Era ca și cum ar veni cineva la Lupșa și m-ar întreba dacă drumul duce la Mușca, iar eu să stau să mă gândesc. Ce Doamne-iartă-mă, parcă erau toți picați din Lună!

Am pornit totuși la drum, ce era să facem? După aproape doi kilometri, oprește fix lângă mine o mașină, iar o doamnă care vorbea engleza m-a întrebat unde mergem. I-am zis, iar ea, cu o mutră tristă, că nu crede că mai sunt locuri. Când am întrebat-o dacă nu ne duce ea, s-a luminat la chip de parcă eu îi făceam un favor ei, nu ea mie. Ce mai, ne-a dus până în poarta adăpostului, ba a și intrat să vadă dacă mai sunt locuri. Ce să vezi, mai erau!

Ghiciți cât era ceasul când am intrat în albergue? 17 fix. Și cu asta, am spus totul. Nici n-a mai contat că am pus la punct un grup de nemți care vorbeau tare în dormitor și că n-am mai avut energie să apostrofez și un grup de chicas spaniole ce vorbeau la duș de se auzea până la primărie.

Ei, și-acum surpriza: yo în 2014 și în 2024, pe același pod din Porto.

Oboseală mare, merg la culcare. Și-atunci și-acum! Noapte bună!

Manuela Sanda Băcăoanu