Ieri am fost la Munții Curcubeu, o altă minune a acestei țări, dar despre care nu știam nimic până acum. Am plecat din Cusco dimineața la 4,30, iar după o călătorie cu microbuzul pe niște drumuri de munte neasfaltate și foarte întortocheate, am ajuns la punctul de plecare.

Ghidul nostru, un localnic simpatic, ne-a spus că grupul nostru se va numi Rumi Sonco, așa ne va striga în mulțimea de pe munte, pentru a nu ne pierde unii de alții. Am început urcarea de la 4580 m altitudine, erau cam 3,5 km de mers. Dacă am fi venit în prima zi aici, ne-ar fi fost greu încă de acum să respirăm. După câteva zile petrecute la mare altitudine, corpul nostru începe să se obișnuiască și să se mulțumească cu oxigenul pe care-l poate extrage din atmosferă. Multă lume a luat pastile care te ajută să respiri mai bine, eu m-am încăpățânat să n-o fac, voiam să – mi testez limitele. Nu doar le-am testat, dar cred că le-am întins mult mai departe. Deja de la plecare, după câțiva pași, simțeam că aerul nu e de ajuns. La prima oprire, cu 80 de soles (sole e ceva mai mare decât euro, un euro e cam 4,2 soles) puteam închiria un cal, care să mă ducă până la urcarea cea mai abrupta, aproape de vârf. Dar n-am făcut nici asta, eram la capitolul de testare a limitelor. Era deocamdată ceață, cu 5 zile înainte ninsese, dar noi speram ca azi totul să fie în regulă. Și a fost, cel puțin din punctul de vedere al vremii. Dar cu cât urcam, era tot mai greu. Respirației greoaie i se adăuga greața și amețeala. Parcă eram sute de oameni băuți, ce se chinuiau să urce un munte.

Însă peisajele ce se arătau tot mai clare (între timp se ridicase ceața și ieșise soarele) și mai ieșite din comun, ne făceau să mai facem încă un pas, să ne apropiem, minut cu minut, de vârful muntelui. Neam de neamul meu n-a fost în Peru, d-apoi pe Muntele Curcubeu! Ultima parte a drumului a fost cea mai grea, dar experiența „a meritat toți banii”, iar efortul îl dai uitării, dar amintirea rămâne, o iei cu tine pentru totdeauna. Să ajungi la 5036 de m nu e de colea, iar faptul că ești pe cea mai înaltă creastă te face să te simți un pic stăpânul lumii, chiar dacă bate un crivăț de te ia de pe picioare. Nu vă mai plictisesc, coborârea a fost, bineînțeles, mai ușoară decât urcarea, dar se instalase epuizarea, efectiv mă duceam într-o parte, zici că aveam la bord cam mult Pisco, băutura lor tradițională, pe care eu încă nici n-am gustat-o.  Ei, să auzim de bine! Azi vizităm Cusco, apoi plecăm cu avionul la Areqipa. Țineți – ne pumnii! Un gând bun din Peru! Manuela Sanda Bacaoanu

   Despre Machu Pichu a auzit toată lumea, probabil este cel mai faimos loc din Peru. Nu e numai  faimos, e și foarte bine păzit. Am luat trenulețul de la Ollaytaitambo, iar la urcare ni s-au verificat pașapoartele și biletele, care erau nominale. Când am ajuns în orășelul de destinație, după ce ne-am cazat, a trebuit să stăm la o coadă kilometrica, pentru a urca în autobuzul ce ne ducea la poalele muntelui. Aici iar control, ștampile și multă răbdare. În sfârșit am ajuns la întrarea în marele parc arheologic, iar după o ultima verificare, am răsuflat usurati: gata, intram!

  Pentru mine, ziua de azi a fost una foarte specială, fiindcă pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis din adolescentă, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre civilizația Inca .

Incasii au ajuns la Machu Pichu pe la 1400, când muntele era plin de blocuri de piatră ce se prabusisera din vârf. Împăratul Pachakutek a dat ordin să se construiască acest uriaș edificiu, un fel de cetate în care locuiau atât oameni obișnuiți, cât și preoți și învățați, aduși aici pentru a studia diverse discipline, una dintre cele mai importante fiind agricultura. Aici era o adevărată academie, cum ne-a spus ghidul. Au construit și temple, al Soarelui, al Apei, al Pământului, al Vulturului. Întreaga construcție a durat 80 de ani (până la 1480) și s-a făcut cu oameni liberi, nu cu sclavi. Incasii se conduceau după 3 principii de bază : nu fura, nu minți, nu fi leneș!

  Din păcate, după numai 40 de ani, la 1520, împăratul moare fără să lase instrucțiuni cu privire la urmașul la tron. Apar două tabere care însă nu se înțeleg și se ajunge la război civil.

   Noul împărat, care nu era din tabăra celui decedat, i-a trimis pe toți locuitorii în putere, femei și bărbați, ca să apere orașul Cusco. La Machu Pichu au rămas doar vârstnicii și copiii. Adulții plecați la luptă nu s-au mai întors. Copiii nu știau să cultive pământul, iar bătrânii nu mai puteau. Atunci, copiii au coborât spre Amazon (Machu Pichu e la marginea junglei amazoniene, cu vegetație ecuatoriala, luxurianta) ca să facă rost de mâncare. Au fost uciși de animalele sălbatice și nu s-au mai întors nici ei.

   Așa, s-a așternut uitarea peste Machu Pichu. Bătrânii au murit rând pe rând până la ultimul, iar peste minunatele construcții s-a făcut stăpâna jungla. Când au ajuns spaniolii aici, totul era acoperit de vegetație și n-au găsit această perlă a arhitecturii antice.    În 1911, un geograf a ajuns la Cusco și cineva i-a îndrumat pașii spre aceste locuri. A trimis poze la National Geografic, iar acesta a fost primul pas pentru aducerea la lumină a atâtor valori istorice. V-aș mai povesti, dar nu vreau să vă plictisesc prea tare.

  Oricât ți-ar povesti cineva despre aceste locuri, oricâte poze sau filme ai vedea, nu se compară cu a fi aici, a simți energia și a-ți bucura ochii și inima cu imagini aproape ireale. Măreția munților din Peru este unică, fiecare are o personalitate aparte

Manuela Sanda Bacaoanu

Ziua aceasta n-o voi uita niciodată! Cu toate că a început că orice altă zi, cu predarea camerelor și mersul la aeroport, dintr-o dată, toate s-au dat peste cap. La un moment dat era să fie chiar la propriu. Bun! Plecam la Cusco, cu două avioane diferite, grupul nostru n-a „încăput” tot în același avion. De fapt, rezervările s-au făcut pe rând , probabil de aceea 5 fete erau într-un avion, iar noi, ceilalți 21, în altul, care pleca mai devreme. Nu mai intru în amănunte, nu vă mai spun despre cozile imense la verificarea bagajelor de mână și miile de oameni ce frematau în aeroport. Ei, cumva am ajuns la poarta de îmbarcare în timp util, am urcat și în avion, unde am stat,…și am stat…mai bine de o oră, când am fost anunțați că este o defecțiune la avion, care va fi remedia. Dar…n-a fost! Ne-au dat jos, înapoi în aeroport, la un magazin unde am primit ceva de ronțăit și apă, înapoi la reimbarcare, avion, plecăm, yeee! Totul a fost bine până am ajuns la aterizare. Ne-am pregătit cu toții, pilotul fizic și noi psihic, dar…un aaaa, apoi altul și altul… Goluri de aer unul după celălalt, pasagerii încep să se panicheze, luăm altitudine, mai încercăm o dată și încă o dată… Dar asta  a durat ceva, nu doar atât, cât să citiți. Mă rog, a treia oară a fost cu noroc. Felicitări pilotului, care cu tot vântul a reușit să ne aducă în siguranță la sol, chiar dacă avionul se zgaltaia din toate încheieturile. Primii pași pe sol, la 3400 de metri altitudine, senzația că n-ai destul aer… Oau! M-am încăpățânat să nu iau pastile, să văd cum o să rezist. Cam atât, revin cu noutăți.

Manuela Sanda Bacaoanu