Azi s-ar zice că n-am făcut mare lucru, și totuși… A fost una dintre zilele incredibile petrecute aici. De ce? Pentru că mi-am dat seama că am devenit parte a acestui loc, am bătut toate străduțele și toate împrejurimile, mă recunosc barmanii la cafenea, am prieteni care-mi scriu emailuri… Ce mai, m-am aclimatizat !

   Când am urcat prima dată pe stânca de la Sanctuario, am privit în jur și am rămas fără cuvinte în fața atâtor frumuseți. Dar tot ce știam, era că Muxia se întindea la picioarele mele. Atunci vedeam, dar nu știam. Încă n-au trecut două săptămâni de când sunt aici, dar când privesc din același loc, pot spune: faro Vilan, biserica Maicii Domnului, drumul spre far, un sat al cărui nume încă nu l-am aflat, Camino de la Santiago, dealul cu Albergue Publico (unde locuiesc eu), Camino de Fisterra, plaja Lourido, Oceanul, Oceanul, Sanctuario… Am făcut o descriere de 360 de grade.

Pentru mine, totul are o noimă acum, geografia mea e aceea pe care am văzut-o cu ochii mei, nu cea tocită din manuale cu poze vechi. .

  Și pentru că vorbeam despre satul al cărui nume nu-l cunosc, pe la 5 am pornit în explorare, cu toate că știam că-i foarte departe. Am mers mai bine de o oră pe un drum minunat, străjuit de pini și eucalipți, am reușit însă doar să mă apropii. Era tot prea departe, iar când am ajuns la o imprejmuire în care stăteau doi cai, am hotărât să mă întorc. Nu din pricina cailor, ei erau prietenoși, chiar au venit la gard ca să mă salute, dar din apropiere se auzeau latrănd total neprietenos niște câini. Ajunsesem la marginea unui alt sat, nu era nici țipenie de om, dar nu puteam spune că e „sat fără câini”.

Probabil satul acela va rămâne de explorat  cu o altă ocazie, mâine mai fac o încercare să ajung la Muros . Dar să nu uit, în seara asta am avut o discuție foarte plăcută cu un pelerin din Australia, grec la origine. Nu știa nimic despre România, așa că i-am impuiat capul. M-a întrebat dacă viața mea e grea în România și i-am spus că nu pot să mă plâng. În general, oamenii harnici și capabili nu se pot plânge în România.       Uite, am venit aici ca să exersez limba spaniolă, dar mi-am îmbunătățit în mod substanțial engleza. E în regulă, pentru spaniolă mai vin la anul.                                  Ei, să aveți o noapte lungă și să vă fie cald. Am uitat să întreb dacă aici se schimbă ora. Mă duc acum.                                 Manuela Sanda Băcăoanu

Azi dimineață am plecat la Muros. Atâta doar, că n-am mai ajuns. Ce-i drept, când a sunat deșteptarea la ora 7, cu sacul de dormit în brațe m-am dus să opresc telefonul și m-am întors în pat.

  Pe la 9 am hotărât că e o oră bună pentru a mă da jos din pat și pentru a hotărâ ce fac cu viața mea azi. Când am văzut că mai am un autobuz la 10,45 la CEE, cu schimb spre Muros, am intrat în viteză. Fără alte detalii, abia după ce am stat o oră la CEE (așa se numește localitatea) mi-am dat seama că nu are rost să mai merg la Muros, fiindcă-mi rămăsese doar o oră și ceva de stat acolo, altfel nu mai prindeam autobuzul spre Muxia. Uf! Cred că n-ați priceput nimic.

„Nu-i nimic, mă mai plimb pe aici, apoi mă întorc la Muxia. Poate mâine voi avea mai mult noroc!” M-am plimbat un pic, apoi, am întâlnit-o pe Maria. A fost dragoste la prima vedere și cu cățelușa ei, Lulu. Am întrebat-o pe Maria ce aș putea vizita, dar ea nu prea știa, locuia doar de două săptămâni în Corcubion, care se vedea în depărtare, pe faleză. Bună idee, merg până la Corcubion. Oricum, am trecut de mai multe ori cu autobuzul, dar niciodată pe jos.

Era o vreme atât de bună pentru plimbare, încât nici n-am știut cum am ajuns acolo, tocmai când se auzea dangăt de clopote la biserică. Să merg la biserică mă gândesc, că altceva de vizitat nu cred că este pe aici. Zis și făcut, dar… La biserică, de fapt lângă biserică mă aștepta surpriza: ERAM PE CAMINO! Yuy! Mă uit la ceas, 13,30 (Pierdusem o grămadă de timp fără niciun scop. Unii fac asta o viață întreagă și nu se simt vinovați.)  FISTERRA 15,8 KM scria pe piatră. Măi, să fie! Hai să-mi încerc puterile! Știam că de la Fisterra la Muxia este un autobus la 17, deci aveam toate șansele să ajung.

„Si dă-i si luptă, ca la pasopt!” vorba lui Gagamiță Dandanache, am luat-o fuguța pe deal în sus, de parcă fugea vaca colectivului (cacofonie acceptată, la fel ca biserica catolică) după mine. Mă gândeam să merg vreo oră, să mă cronometrez și să mă întorc, dacă nu sunt în stare să ajung la timp la autobuz.

Dar nici nu devenisem pelerină de mai mult de o jumătate de oră când am devenit deja foarte deșteaptă, mi-am dat seama că (iar cacofonie) kilometrul zero e la far, deci cu aproape 3 km după stația de autobuz. Cum mi se scurtase pelerinajul cu distanța respectivă, aveam toate șansele să ajung la timp.

Ce să spun, m-am simțit ca un pelerin adevărat, iar momentul în care am văzut Fisterra după ce Luminița de la capătul tunelului se tot mărise, a fost incredibil de emoționant. Parcă mai emoționant decât atunci când ajungeam la Santiago după un pelerinaj întreg și adevărat. Obișnuiam să râd (numai în sinea mea) de cei care se dădeau mari pelerini, după ce făcuseră Leon-Santiago. Acum, îmi cer iertare. Nu numărul kilometrilor e important, ci ceea ce simți atunci când ii parcurgi. Da, am așteptat autobuzul aproape o oră. Nu, n-am mai mâncat tortilla de patatas și n-am băut cerveza, cum îmi propusesem pe drum. Da, se poate face Camino în rochie, sandale și ciorapi. Eu mă îmbrăcasem ca o citty-girl, nu ca o peregrina, dar a mers și așa.       Poate că mâine voi ajunge la MUROS

Sau  nu. Viața poate fi o surpriză frumoasă! Să vedem ce ne rezervă MÂINE!       Manuela Sanda Băcăoanu

  Azi a fost una dintre acele zile speciale în care m-am întrebat de mai multe ori oare ce-oi fi făcut eu așa bun într-o altă viață pentru ca în viața aceasta să – mi fie atât de bine? Nu sunt bogată, n-am averi materiale, dar ducând o viață decentă și fără extravaganțe îmi permit să-i dau voie sufletului să zburde. Oricum, din tot ce-i aici, doar sufletul e veșnic, doar el își poate aminti lucruri întâmplate acum mii de ani, iar averile din suflet nu ți le poate lua nimeni. .

   După cafeaua nelipsită în fiecare dimineață și urmând sfatul doamnei de la Oficina de Turismo, am urcat în autobuzul de Camarinas, cu scopul de a ajunge la Farul Vilan. După vreo jumătate de oră de călătorie în condiții mai mult decât civilizate, am ajuns la Camarinas, mic orășel port care se vede din Muxia, dar ca să ajungi acolo ocolești mai bine de 30 de km pe malul oceanului. De fapt, voiam să văd ce ascund „pământurile din depărtare” care păreau foarte misterioase, văzute din Muxia.

  După indicațiile lui Enrique, hospitalero de la albergue, aveam de mers vreo 7 km până la far. După vreo 4 km deja se vedea farul „colesica peste deal” iar eu, în capul meu:”n-are dreptate Enrique, nu cred că sunt mai mult de 5 km, o fi greșit!”. O fi greșit el, am mai greșit și eu, că în loc să țin drumul spre far am urcat în vârful dealului, în parcul eolian, de unde, că să nu mă întorc, am luat-o de-a dreptul printr-o tăietură (că nici nu puteai merge pe oriunde, toate dealurile de aici sunt acoperite de o vegetație scundă și plină de țepi, imposibil să treci prin ea). Dar ghinion, tot a trebuit să mă întorc aproape de locul în care greșisem, fiindcă mai urma o porțiune de netrecut. Mda, numai eu sunt în stare s-o iau greșit chiar și atunci când drumul se vede ca-n palmă. Mă rog, se vedea după o vreme, nu de la început.

  După aproape două ore de când coborâsem din autobuz, am ajuns și eu la far. Vreau să spun că este cel mai spectaculos pe care l-am văzut până acum, are și un muzeu al naufragiilor pe care l-am vizitat doar parțial, deoarece tocmai se filma și n-am avut acces peste tot.

Am plecat de acolo plină de încântare pe la ora 14, iar eu aveam autobuz la 17. Timp era berechet, de ce să nu încerc drumul de coastă, mult mai frumos și mai aproape de ocean decât cel pe asfalt. A fost într-adevăr alegerea optimă, dar nu știam unde va ieși, putea fi mult mai lung decât la venire.

Oceanul cântă, știați? Are o infinită gamă de sunete, de la cele mai dubioase la unele chiar înspăimântătoare. Cu mine a fost bun, doar mi-a ușurat la ureche. Și merg și merg pe țărm, drumul mai urcă, mai coboară, beau apă și merg mai departe, nu stau nici ca să mănânc. Farul se vedea foarte departe în spate, dar nici urmă de un drum care să mă scoată la asfalt. La un moment dat, în dreapta, sus pe un alt deal se vede o biserică. De fapt se vedea de multă vreme că e o construcție acolo, dar nu se vedea ce este. Ei, haide, dacă am venit până aici, să văd ce-o fi și acolo. Urc cei vreo 300 de metri de la drumul meu, iar când văd biserica, spun o mică rugăciune, ca toate să se termine cu bine. În acel moment, se aude clopotul, sunând de 3 ori. Oau, ce repede am primit un semn! Mai fac câțiva pași și ce să vezi, dincolo de biserică erau 4 pelerini, iar frânghia de la clopot era afară, pentru ca oricine să poată trage clopotul. Ei pleacă tot pe țărm, trag și eu clopotul în semn de Buen Camino și mă întorc la drumul meu, care m-a dus în final la asfalt și la Camarinas, unde am avut de așteptat mai bine de o oră venirea autobuzului. Și asta a fost „cu cântec”, dar o las pe altă dată. Acum merg la odihnă, mâine plec la Muros.                            Manuela Sanda Băcăoanu

   Cred că azi e cea mai vântoasa zi de când am ajuns la Muxia. Am plecat din albergue doar pe la 11,30, vremea de afară nu mă îndemna deloc la plimbare. Dar cum nu pot supraviețui fără cafea, nu aveam de ales. M-am îmbrăcat „bine”, mi-am pus eșarfă și bentiță, însă când am ieșit în stradă mi-am dat seama că nu e frig deloc, așa că am renunțat la ultimele accesorii.   Dacă tot mi-am făcut curaj să ies, m-am dus la barul unde cafeaua e cea mai mare, iar când am intrat, camarera nici n-a așteptat să comand, ci a zis ea:”caffe con leche, grande”. Am aprobat și m-am simțit cumva de-a casei, fapt pentru care ne-am și fotografiat împreună.

  Azi era gata-gata să plec spre Fisterra cu două englezoaice, una din Noua Zeelandă și una din Africa de Sud, dar vremea m-a făcut să mă răzgândesc. Oricum, ele mergeau doar până la jumătatea drumului, 14 km, la Lires. De acolo, eu aveam trei opțiuni : să continui drumul, încă 14 km până la Fisterra și apoi să mă întorc cu autobuzul, să merg 6 km până la Cee și să iau un autobuz de acolo sau să-l sun pe Enrique, hospitalero care a zis că vine cu mașina după mine. Îmi pare totuși bine că n-am plecat, drumul pe vremea de azi ar fi fost trist și greu. Mai am câteva zile de stat aici, așa că poate îmi va reuși escapada la Fisterra.

   Dar să mă explic ce e cu titlul pe care l-am ales azi. Stăteam cu cafeaua în față la bar, iar la masa de lângă mine stătea un pelerin, probabil din Coreea. Avea așa o privire tristă și goală, care parcă spunea:”ei, acum ce mai urmează? Chiar s-a terminat totul? Nu mai trebuie să mă trezesc în zori, nu mai trebuie să-mi târăsc picioarele prin noroaie, prin munți verzi și văi adânci, să ascult ciripitul păsărilor, să beau cafea în cele mai surprinzătoare locuri, să fiu eu, fără etichete sau măști? Cum voi putea reveni la viața de dinainte de această călătorie minunată? Cum voi putea reveni la acel Eu care eram înainte?

Poate că gândurile lui nu sunau tocmai așa, dar cu siguranță erau pe aproape. Știu asta sigur, fiindcă am trăit acest moment de cel puțin 5 ori, când ajungeam la Santiago de Compostela. Vestea bună este că nu „trebuie” să redevii tu, cel de dinainte, este voie și chiar indicat să fii acela care-ți dorești să fii, acea ființă de lumină care nu se mai teme de ce cred, gândesc sau spun ceilalți. Iar fiecare Camino te aduce mai aproape de varianta optimă a ta, pe care o poți obține în această viață.

  Manuela Sanda Băcăoanu

Sunt la cafeneaua Miramar, unde la cafea primești și churros. Cu toate că e ora amiezei pentru mine s-au mai găsit, măcar că barmanul mi-a spus că au doar la micul-dejun. Estoy fortunada!

E doar jumătatea zilei, dar până acum s-au întâmplat o grămadă de lucruri. Azi dimineață când abia se lumina de ziuă adică pe la 9, a apărut la albergue un tip cu tot felul de aparate și un laptop. Îmi spusese hospitalero aseară că vine cineva ca să pună clor în apă. N-am înțeles prea bine de ce, dar într-adevăr asta mi-a spus    și noul-venit. Aparent, era un lucrător oarecare. Dar nu e bine să judeci oamenii după aparențe. Și cum eu nu-i judec, m-am gândit să-i ofer cartea mea. Chiar nu mă așteptam ca după asta să avem o discuție filozofic-științifică despre numărul de aur care, spunea el, îl reprezentasem cu scoicile pe care le aranjasem în baie.

Și când te gândești că o făcusem doar ca să le ajut să arate mai „artistic”! Jose Manuel pe numele lui m-a invitat la o cafea, avea o jumătate de oră pauză, până când clorul își făcea efectul. L-am întrebat ce face de fapt și mi-a zis că dezinfectează toate instalațiile de o bacterie (care am uitat cum se numește) ce se propagă prin aburul de la duș. Am mai vorbit de câte toate, mi-a povestit despre proiectul lui, de a obține o tornada artificială, probabil pentru a-și da seama care este mecanismul și a putea dezamorsa și una naturală. Apoi el s-a întors la albergue, iar eu am plecat la plimbare.

M-am îndreptat agale spre Sanctuario, era călduț și n-aveam nicio grabă. Dar când am ajuns acolo, s-a pornit un vânt de te lua pe sus. Pe stâncile mai înalte de lângă far, era aproape imposibil să stau în picioare. Am urcat mai sus și am dat peste două doamne drăguțe, cărora le-am mai dăruit o carte. Au fost foarte incantate, am făcut și o poză împreună. Întorcându-ma spre oraș, am făcut o pauză pe un leagăn de la ușa unui bloc. Cu siguranță n-aveam ce căuta acolo, dar starea care ți-o produce faptul că dăruiești este euforica, așa că nici nu-mi păsa dacă ieșea cineva ca să mă alunge. M-a alungat ploaia care a venit dintr-o dată, deasă și hotărâtă să mă pună pe fugă. Nu m-a pus pe fugă, am păstrat ritmul meu obișnuit. Mă felicit că mi-am luat cizme. Dacă nu te uzi la picioare, nu răcești. S-ar părea că de când stau aici m-am uscat și s-a oprit și ploaia. Gata, pot pleca la cumpărături! Manuela Sanda Băcăoanu

   Stau pe o terasă din Muxia cu o „caffe con leche” în față și privesc la oamenii care se perindă prin fața mea.

Nu-i fotografiez, poate nu și-ar dori acest lucru. Rămâne doar să-i observ și să – mi închipui care ar putea fi povestea lor. Pentru cei mai mulți, pare a fi o poveste de succes. Au venit cu rucsacul în spate, până la această ultimă destinatie. Alții au mers pe jos doar până la Santiago, iar de acolo au luat autobuzul. Nu contează cine- cum a ajuns aici, important este  că ne bucurăm cu toții de această zi destul de vântoasă, în care ploaia ne cam dă de furcă.

Ar trebui probabil să-mi plâng de milă, mai ales că și online-ul îmi aduce doar vești negative: explozii din pricina  gazului, un CCR care n-a putut fi convins să voteze împotriva propriilor interese, niște oameni care ajunși pe funcție sunt siguri că timp de 9 ani vor mulge vaca asta care se cheamă România și vor avea niște venituri incredibil de mari pentru tot restul vieții, la Muxia plouă, iar eu n-am pelerină. Trist, foarte trist. Dar tocmai când era să pic în butoiul cu melancolie, primesc un email care mă anunță că azi voi primi cărțile mele lăsate la Zaragoza acum 2 ani și cu care, între timp, nu s-a mai întâmplat nimic.

Yuy, ce bine! Sper să mai fie destui vorbitori/cititori de limbă spaniolă în următoarea săptămână, ca să le pot oferi cartea mea. Cine știe, poate unora le va plăcea.

Revenită la albergue mai am parte de o veste bună. Cineva a lăsat aici o pelerină, așa că deja am spălat-o, iar de mâine, fie ploaia cât de rea, eu am pelerina mea.

Chestiunile politice cu CCR-ul, cu Georgescu și adulatorii lui, le las pe mâine. Azi mă bucur de cartea mea, sper să fi învățat atâta spaniolă încât s-o pot citi. Dacă nu, voi citi printre rânduri.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ieri am primit un email de la o femeie extraordinară întâlnită anul acesta pe Camino del Norte, aşa că vreau să vă împărtăşesc întâmplările zilei ce ne-a adus împreună. Am părăsit Luarca încă pe întuneric, pe o vreme închisă şi destul de rece, cu speranţa că poate totuşi ploaia ne va ocoli. Spun „ne va” […]

Amazing Trudi (1)

Am ales acest titlu, deoarece cu ceva timp în urmă scriam un articol ce se chema „În Apuseni, chiar și când e urât e frumos! ”     

Ei bine, așa e și aici. Am fost iar la barul care oferă cafele imense, iar când am ieșit, mă gândeam să o iau spre far. O ploaie ca prin sită se prelingea din cer, dar după ce ai mers zile întregi prin ploi torențiale, asta era de-a dreptul prietenoasă. Am pornit spre far, dar niște scări pe care până acum nu le văzusem, mi-au atras atenția. În același moment, ploaia a devenit mai sâcâitoare. N-am umbrelă, n-am pelerină, doar o geacă foarte scurtă, cum avea una dintre eroinele mele adevărate, din primul Camino . Drept că atunci ploua cu găleata, nu ca acum.                 Urc scările și ce să vezi, ajung direct la cimitir. Cimitirele din Spania sunt foarte diferite de cele din România, după cum am spus-o de multe ori. Fiindcă am găsit o alee pietruita, m-am gândit s-o urmez, iar în timp foarte scurt am ajuns exact unde voiam. Găsisem o scurtătură. M-am întors pe un alt drum, așa că acum știu 3 moduri în care se poate ajunge la far și la sanctuar. Dacă vedeți ultima poză, cea cu antenele de pe dealul din depărtare, până acolo a trebuit să merg la întoarcere, acolo este albergue. Pescărușii își luaseră și ei azi o zi liberă, stăteau zgribuliti pe stâncile mai ferite, de lângă țărm. Am ajuns la albergue udă ciuciulete, dar cu mulțumirea că în sfârșit am ajuns la Froiz direct la ușa din față, nu tot la cea din spate, că până acum. Drept că azi e închis, fiind duminică. Sper să țin minte până mâine.

Salutări dintr-o Muxie udă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Azi plouă intermitent, așa că până apare o pata de culoare albastră pe cer, ne vom distra împreună.

  După ce am fost admisă pe lista voluntarilor, am primit o listă cu adăposturile la care aș putea veni. Criteriile mele erau cam așa : să nu fie în creierii munților unde poate fi foarte frig chiar dacă e Spania, să nu fie într-un sat în care n-ai de unde să-ți cumperi de mâncare sau unde să bei o cafea, să fie de preferință într-un loc frumos, cu bucătărie utilată și cu pături , ca să nu mai car sacul de dormit.

   Și așa, după capul meu, am ales Muxia. Fiind pelerin cu state vechi, cunoșteam cât de cât celelalte opțiuni, iar asta mi s-a părut cea mai bună. Dar stai să vezi, abia după ce am ales, indrumatoarea mea mi-a zis că nu este nici bucătărie utilată, nici pătură. Este doar (nu decât) un cuptor cu microunde. Dar ca să mă liniștească, mi-a spus că așa e acum peste tot în adăposturile publice, deci nu puteam găsi ceva mai bun. Acestea fiind spuse, am urcat pe calul alb și-am venit încoace. Aici, ce să vezi? Surpriză! Este plită dar nu sunt ustensile, lucru pe care l-am rezolvat urgent, cumpărând o farfurie de inox și o cana de porțelan. Am mai luat și cuțite (că erau 4 cu 1 euro), o lingură mi-a lăsat Ayana, așa că acum pot găti tot ce-mi trece prin cap (și încape într-o farfurie).

Oh, dar era vorba despre albergue, nu despre mine! Ca de obicei, am luat-o pe arătură. Ce pot spune, este că e printre cele mai frumoase adăposturi în care am stat. E structurat pe 3 niveluri, la parter fiind un hol mare, recepția și (apartamentele mele), o cameră cu 6 paturi și baia aferentă. La primul etaj este un dormitor de 24 de paturi, o zonă de spălat rufe și o zonă de repaus, iar la etajul al II-lea este o terasă cu o priveliște minunată asupra orașului și oceanului și o sală de luat masa.( Acum oceanul e gri aproape negru, nu e prea prietenos.) Arhitectura e moderna, condițiile excelente, vă invit să veniți aici pentru o noapte. Da, numai pentru o noapte, e albergue și nu hotel, acestea sunt regulile. Iar dacă n-ați venit pe jos de la Santiago, nu aveți nicio șansă.

Am văzut destui pelerini plecând la alte albergue, fiindcă nu veniseră pe jos. Ei, cam atât! Profit de starea de acalmie, să fug la o cafea! Duminică binecuvântată să aveți!   Manuela Sanda Băcăoanu

După ziua de ieri, în care ceața a ascuns soarele tot timpul, azi am avut bucuria de a petrece o jumătate de zi „caminando”. Ieri după masă am plecat pe drumul spre Fisterra și am întâlnit o plajă  imensă, care din păcate era ascunsă de ceață. Chiar am vrut să pun o poză de ieri, dar nu se vedea absolut nimic. Știți când uneori  bâjbâim prin viață și nu ne găsim calea, dar dintr-o dată totul se luminează, ceața dispare, iar drumul devine foarte bine conturat? Exact asta s-a întâmplat azi, comparativ cu ziua de ieri.

Am început ziua cu o cafea mare. De fiecare dată cer o cafea mare, dar asta a fost imensă, într-o ceașcă pentru lapte sau ceai. 

  Am pornit pe la ora 14 pe Camino de Fisterra, am ajuns și la plaja care ieri era invizibilă dar am hotărât s-o vizitez mai târziu, vremea era bună, iar Camino mă chema din răsputeri. Nu știu cum se face că microbul acesta o dată luat, nu mai are tratament.

   De fapt, anul acesta nu aveam de gând să vin pe aici, aveam alte planuri. Dar când am aflat de posibilitatea de a face voluntariat, nu m-am putut abține. Partea mai rea e că înainte de a pleca am avut un accident la degetul mic de la piciorul stâng,  lucru care pare o bagatelă, dar încă mă doare iar piciorul se umflă, chiar după o lună. N-aș putea merge pe Camino, dar așa, 10-15 km, reușesc să duc la capăt.

După cum spuneam, am fost și pe Camino, am fost și la plajă, iar la întoarcere m-am gândit să mănânc o tortilla de patatas, nu aveam nimic gătit și-mi era foarte foame. Pentru că am început ziua cu o cafea mare, am terminat-o cu o tortilla și mai mare, că a trebuit să iau și la pachet, n-am putut să mănânc tot. Am întâlnit azi un pelerin care venea de pe del Norte, apoi pleca pe Portughez de Coastă și pe La Plata. Probabil în total mai mult de 2000 de km, iar acum era la jumătate. Asta ca să nu ziceți că doar eu am pitici. Sunt unii cu dinozauri de-a dreptul pe creier. Vă las, că a venit o pelerină cu părul albastru și vorbește cam tare. Să văd ce dorește. Salutări de la Muxia! Manuela Sanda Băcăoanu