Azi plouă intermitent, așa că până apare o pata de culoare albastră pe cer, ne vom distra împreună.

  După ce am fost admisă pe lista voluntarilor, am primit o listă cu adăposturile la care aș putea veni. Criteriile mele erau cam așa : să nu fie în creierii munților unde poate fi foarte frig chiar dacă e Spania, să nu fie într-un sat în care n-ai de unde să-ți cumperi de mâncare sau unde să bei o cafea, să fie de preferință într-un loc frumos, cu bucătărie utilată și cu pături , ca să nu mai car sacul de dormit.

   Și așa, după capul meu, am ales Muxia. Fiind pelerin cu state vechi, cunoșteam cât de cât celelalte opțiuni, iar asta mi s-a părut cea mai bună. Dar stai să vezi, abia după ce am ales, indrumatoarea mea mi-a zis că nu este nici bucătărie utilată, nici pătură. Este doar (nu decât) un cuptor cu microunde. Dar ca să mă liniștească, mi-a spus că așa e acum peste tot în adăposturile publice, deci nu puteam găsi ceva mai bun. Acestea fiind spuse, am urcat pe calul alb și-am venit încoace. Aici, ce să vezi? Surpriză! Este plită dar nu sunt ustensile, lucru pe care l-am rezolvat urgent, cumpărând o farfurie de inox și o cana de porțelan. Am mai luat și cuțite (că erau 4 cu 1 euro), o lingură mi-a lăsat Ayana, așa că acum pot găti tot ce-mi trece prin cap (și încape într-o farfurie).

Oh, dar era vorba despre albergue, nu despre mine! Ca de obicei, am luat-o pe arătură. Ce pot spune, este că e printre cele mai frumoase adăposturi în care am stat. E structurat pe 3 niveluri, la parter fiind un hol mare, recepția și (apartamentele mele), o cameră cu 6 paturi și baia aferentă. La primul etaj este un dormitor de 24 de paturi, o zonă de spălat rufe și o zonă de repaus, iar la etajul al II-lea este o terasă cu o priveliște minunată asupra orașului și oceanului și o sală de luat masa.( Acum oceanul e gri aproape negru, nu e prea prietenos.) Arhitectura e moderna, condițiile excelente, vă invit să veniți aici pentru o noapte. Da, numai pentru o noapte, e albergue și nu hotel, acestea sunt regulile. Iar dacă n-ați venit pe jos de la Santiago, nu aveți nicio șansă.

Am văzut destui pelerini plecând la alte albergue, fiindcă nu veniseră pe jos. Ei, cam atât! Profit de starea de acalmie, să fug la o cafea! Duminică binecuvântată să aveți!   Manuela Sanda Băcăoanu

După ziua de ieri, în care ceața a ascuns soarele tot timpul, azi am avut bucuria de a petrece o jumătate de zi „caminando”. Ieri după masă am plecat pe drumul spre Fisterra și am întâlnit o plajă  imensă, care din păcate era ascunsă de ceață. Chiar am vrut să pun o poză de ieri, dar nu se vedea absolut nimic. Știți când uneori  bâjbâim prin viață și nu ne găsim calea, dar dintr-o dată totul se luminează, ceața dispare, iar drumul devine foarte bine conturat? Exact asta s-a întâmplat azi, comparativ cu ziua de ieri.

Am început ziua cu o cafea mare. De fiecare dată cer o cafea mare, dar asta a fost imensă, într-o ceașcă pentru lapte sau ceai. 

  Am pornit pe la ora 14 pe Camino de Fisterra, am ajuns și la plaja care ieri era invizibilă dar am hotărât s-o vizitez mai târziu, vremea era bună, iar Camino mă chema din răsputeri. Nu știu cum se face că microbul acesta o dată luat, nu mai are tratament.

   De fapt, anul acesta nu aveam de gând să vin pe aici, aveam alte planuri. Dar când am aflat de posibilitatea de a face voluntariat, nu m-am putut abține. Partea mai rea e că înainte de a pleca am avut un accident la degetul mic de la piciorul stâng,  lucru care pare o bagatelă, dar încă mă doare iar piciorul se umflă, chiar după o lună. N-aș putea merge pe Camino, dar așa, 10-15 km, reușesc să duc la capăt.

După cum spuneam, am fost și pe Camino, am fost și la plajă, iar la întoarcere m-am gândit să mănânc o tortilla de patatas, nu aveam nimic gătit și-mi era foarte foame. Pentru că am început ziua cu o cafea mare, am terminat-o cu o tortilla și mai mare, că a trebuit să iau și la pachet, n-am putut să mănânc tot. Am întâlnit azi un pelerin care venea de pe del Norte, apoi pleca pe Portughez de Coastă și pe La Plata. Probabil în total mai mult de 2000 de km, iar acum era la jumătate. Asta ca să nu ziceți că doar eu am pitici. Sunt unii cu dinozauri de-a dreptul pe creier. Vă las, că a venit o pelerină cu părul albastru și vorbește cam tare. Să văd ce dorește. Salutări de la Muxia! Manuela Sanda Băcăoanu

Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima […]

Crezi că Oceanul ți se cuvine?

Ieri a fost o zi magnifică. Înainte de masă m-am dus într-o plimbare până la far, aveam o dispoziție foarte potrivită cu tot ceea ce mă înconjura, adică o inimă plină de recunoștință și voie bună. Asta, până când m-am așezat pe una dintre miile de pietre, una mai specială decât cealaltă de pe țărmul Atlanticului, pietre care de când le-am văzut pentru prima dată mi s-au părut a fi animale antediluviene incremenite brusc de un cataclism despre care omenirea încă n-a aflat. Sunt aici de dinaintea dinozaurilor, hrănindu-se cu spuma valurilor și cu energiile ființelor din adâncuri.

   Priveam valurile, evenimente irepetabile care își dădeau duhul unul după celălalt fără a se putea opune, iar după o vreme, aproape hipnotizatată de mișcarea lor fără de sfârșit, brusc mi-am amintit de Simona. Mi se părea că soarta ei se aseamănă aceleia a unui val, care nu are încotro și trebuie să se spargă de stânci. Totuși, valurile sunt copiii oceanului, mor și renasc la infinit, dar pentru Simona drumul a fost într-un singur sens.                     

Eram prietene de aproape 10 ani, la început eram terapeutul ei Bowen, apoi ne-am apropiat foarte mult. Nici acum nu-mi vine să cred că Simona nu mai este, că o ființă atât de bună, de sensibilă, de generoasă a putut să plece într-un timp atât de scurt. În timpul pandemiei, când toate cabinetele s-au închis, parcă o aud și acum pe Simona zicând :”Sanda, eu n-o să te părăsesc niciodată!” Nu ne trecea niciunea prin cap atunci că acel NICIODATĂ va fi atât de scurt.

 

  Am continuat să-i fac Bowen mergând la ea acasă, iar familia ei a devenit un fel de familie a mea, unde mă simțeam ca între rude, ca între prieteni.

Singurul lucru cu care nu mă puteam obișnui la Simona era faptul că fuma „ca un turc „, după cum singură recunoștea.

În luna mai Simona a început să tușească, o tuse tot mai urâtă, cum n-am mai auzit la nimeni. Analize, teste, nimeni nu se pronunță, nimeni nu-și asumă un diagnostic. Să fie medicii actuali atât de dependenți de aparate, încât să nu poată pune altfel un diagnostic? . Radiografii pulmonare, tot fără un diagnostic precis. Se recomandă RMN, dar programarea ar fi prin august. Merge la RMN cu plată, iar rezultatul este dezastruos. În acel moment, am știut că nu se mai poate face nimic.

Uneori rostim niște cuvinte în glumă sau în doi peri, iar apoi ne mirăm cât de mult adevăr era în ele. Ultima dată când am fost la Simona acasă, m-a petrecut la ușă zâmbindu-mi amar: „Poate ne mai vedem!” Dar ne-am mai văzut numai de două ori la spital, apoi a venit telefonul de care mă temeam de la soțul ei și… GATA! Nu e drept, nu așa trebuie să se sfârșească o viață de om! De om bun! De om în floarea vârstei!

Simona era omul care nu știa să spună         ” nu”, muncea până la epuizare pentru un job și niște colegi care n-o meritau. Viața ei s-a sfârșit brusc, dar eu n-o voi uita niciodată, încă mai citesc ultimele mesaje pe care mi le-a trimis pe telefon. Drum bun în Lumină, prietena mea dragă!        

Manuela Sanda Băcăoanu

   Sunt infinit recunoscătoare pentru această experiență. E incredibil cum astrele s-au aliniat în așa fel încât să fiu pe Camino dar să nu car zilnic rucsacul în spate, să fiu hospitalera dar să n-am aproape nimic de făcut, să întâlnesc oameni frumoși, să găsesc o plită în bucătărie cu toate că mi se spusese că este doar un cuptor cu microunde. Mă simt binecuvântată și norocoasă. Am găsit ieri o amintire de anul trecut din Peru, iar întâmplarea face ca și anul acesta, în aceeași zi, să fiu îmbrăcată asemănător. Acest lucru doar femeile îl pot observa și înțelege. Cred că energia fiecărei zile e unică, dar ea se repetă oarecum an de an, altfel ce m-ar fi făcut anul acesta să mă îmbrac la fel cu anul trecut exact în aceeași zi?  Dar să lăsăm asta la o parte. Ieri am băut o „caffe con leche” ca la mama ei, apoi, deoarece se făcuse cald de-a binelea, am plecat să explorez locuri nevizitate încă.

Am găsit un marcaj de Camino și m-am gândit să-l urmez, sigură fiind ca merg spre Finisterre. Peisajul era magnific, soarele strălucea, iar eu mă plimbam pe Camino. Ce-mi puteam dori mai mult? Poate doar să aflu că acesta nu era Camino de Finisterre, ci Camino de la Santiago. M-am dumirit când două  cupluri de pelerini mi-au spus că vin de la Santiago, nu de la Finisterre. Dar asta nici măcar nu era important. După masă am găsit și Camino de Finisterre, într-o direcție cu totul opusă. M-am gândit să iau autobuzul într-una din zilele viitoare și să mă întorc pe jos. Măcar atâta drum să fac și eu, ca un pelerin adevărat.                                                               Să respiri aerul în pădurea de eucalipt sau să lași oceanul să te învăluie cu stropii lui sarati și reci poate fi una dintre cele mai mari simple bucurii pe care le poți avea în această trecere care se cheamă VIAȚĂ. Chiar dacă nu mi-am rupt picioarele pe drum, mă bucur și eu de spiritul Camino, de bucuria și mândria celor ajunși la capăt de drum. Sunt și eu bucuroasa și mândră alături de ei, iar asta nu-i puțin lucru.

Buen Camino, a todos!

   Întotdeauna am considerat Dubaiul o destinație de neatins, drept pentru care nici nu-mi doream să ajung aici. Însă viața ne oferă uneori surprize plăcute, cum a fost și faptul că am primit bilete de avion până la Abu Dhabi. Pe urmă, totul a mers șnur. Fără să mă mai pierd în amănunte, azi dimineață la 5,30 eram deja la Hotel Atana, în Dubai, iar după o oră și jumătate primisem și cameră. Bucurie mare, cum  noaptea fusese nedormita, am reușit să ne odihnim, iar la ora la care în mod normal trebuia să ne cazam, porneam spre primul obiectiv, Insula Palmier. Este incredibil cum a fost construită în mai puțin de 6 ani, între 2001 și 2006.   Totul aici este grandios, făcut să-ți ia ochii și să-ți ofere o vacanță de vis. Serviciile sunt impecabile, iar peste tot m-am simțit mai în siguranță decât în Europa. Am urcat în Palm Tower, până la etajul 51, de unde am putut admira întreaga insulă (de fapt peninsula, legată de Dubai prin două autostrăzi cu câte 4 benzi pe sens.) Când te uiți la poze, totul pare ca un lego al unui uriaș cu pretenții, dar când ești aici, realitatea (nu jegul din România) ți se înfățișează în toată splendoarea. Ne-am întors pe jos, am cules și scoici de pe plajă, iar cina a fost excelenta. Deocamdată, nu mă pot plânge de nimic.                                                  Manuela Sanda Băcăoanu.                              PS Tastez pe telefon, iar unele „ă” – uri nu vrea să le pună.

Ieri am fost la Munții Curcubeu, o altă minune a acestei țări, dar despre care nu știam nimic până acum. Am plecat din Cusco dimineața la 4,30, iar după o călătorie cu microbuzul pe niște drumuri de munte neasfaltate și foarte întortocheate, am ajuns la punctul de plecare.

Ghidul nostru, un localnic simpatic, ne-a spus că grupul nostru se va numi Rumi Sonco, așa ne va striga în mulțimea de pe munte, pentru a nu ne pierde unii de alții. Am început urcarea de la 4580 m altitudine, erau cam 3,5 km de mers. Dacă am fi venit în prima zi aici, ne-ar fi fost greu încă de acum să respirăm. După câteva zile petrecute la mare altitudine, corpul nostru începe să se obișnuiască și să se mulțumească cu oxigenul pe care-l poate extrage din atmosferă. Multă lume a luat pastile care te ajută să respiri mai bine, eu m-am încăpățânat să n-o fac, voiam să – mi testez limitele. Nu doar le-am testat, dar cred că le-am întins mult mai departe. Deja de la plecare, după câțiva pași, simțeam că aerul nu e de ajuns. La prima oprire, cu 80 de soles (sole e ceva mai mare decât euro, un euro e cam 4,2 soles) puteam închiria un cal, care să mă ducă până la urcarea cea mai abrupta, aproape de vârf. Dar n-am făcut nici asta, eram la capitolul de testare a limitelor. Era deocamdată ceață, cu 5 zile înainte ninsese, dar noi speram ca azi totul să fie în regulă. Și a fost, cel puțin din punctul de vedere al vremii. Dar cu cât urcam, era tot mai greu. Respirației greoaie i se adăuga greața și amețeala. Parcă eram sute de oameni băuți, ce se chinuiau să urce un munte.

Însă peisajele ce se arătau tot mai clare (între timp se ridicase ceața și ieșise soarele) și mai ieșite din comun, ne făceau să mai facem încă un pas, să ne apropiem, minut cu minut, de vârful muntelui. Neam de neamul meu n-a fost în Peru, d-apoi pe Muntele Curcubeu! Ultima parte a drumului a fost cea mai grea, dar experiența „a meritat toți banii”, iar efortul îl dai uitării, dar amintirea rămâne, o iei cu tine pentru totdeauna. Să ajungi la 5036 de m nu e de colea, iar faptul că ești pe cea mai înaltă creastă te face să te simți un pic stăpânul lumii, chiar dacă bate un crivăț de te ia de pe picioare. Nu vă mai plictisesc, coborârea a fost, bineînțeles, mai ușoară decât urcarea, dar se instalase epuizarea, efectiv mă duceam într-o parte, zici că aveam la bord cam mult Pisco, băutura lor tradițională, pe care eu încă nici n-am gustat-o.  Ei, să auzim de bine! Azi vizităm Cusco, apoi plecăm cu avionul la Areqipa. Țineți – ne pumnii! Un gând bun din Peru! Manuela Sanda Bacaoanu

   Despre Machu Pichu a auzit toată lumea, probabil este cel mai faimos loc din Peru. Nu e numai  faimos, e și foarte bine păzit. Am luat trenulețul de la Ollaytaitambo, iar la urcare ni s-au verificat pașapoartele și biletele, care erau nominale. Când am ajuns în orășelul de destinație, după ce ne-am cazat, a trebuit să stăm la o coadă kilometrica, pentru a urca în autobuzul ce ne ducea la poalele muntelui. Aici iar control, ștampile și multă răbdare. În sfârșit am ajuns la întrarea în marele parc arheologic, iar după o ultima verificare, am răsuflat usurati: gata, intram!

  Pentru mine, ziua de azi a fost una foarte specială, fiindcă pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis din adolescentă, am aflat o mulțime de lucruri interesante despre civilizația Inca .

Incasii au ajuns la Machu Pichu pe la 1400, când muntele era plin de blocuri de piatră ce se prabusisera din vârf. Împăratul Pachakutek a dat ordin să se construiască acest uriaș edificiu, un fel de cetate în care locuiau atât oameni obișnuiți, cât și preoți și învățați, aduși aici pentru a studia diverse discipline, una dintre cele mai importante fiind agricultura. Aici era o adevărată academie, cum ne-a spus ghidul. Au construit și temple, al Soarelui, al Apei, al Pământului, al Vulturului. Întreaga construcție a durat 80 de ani (până la 1480) și s-a făcut cu oameni liberi, nu cu sclavi. Incasii se conduceau după 3 principii de bază : nu fura, nu minți, nu fi leneș!

  Din păcate, după numai 40 de ani, la 1520, împăratul moare fără să lase instrucțiuni cu privire la urmașul la tron. Apar două tabere care însă nu se înțeleg și se ajunge la război civil.

   Noul împărat, care nu era din tabăra celui decedat, i-a trimis pe toți locuitorii în putere, femei și bărbați, ca să apere orașul Cusco. La Machu Pichu au rămas doar vârstnicii și copiii. Adulții plecați la luptă nu s-au mai întors. Copiii nu știau să cultive pământul, iar bătrânii nu mai puteau. Atunci, copiii au coborât spre Amazon (Machu Pichu e la marginea junglei amazoniene, cu vegetație ecuatoriala, luxurianta) ca să facă rost de mâncare. Au fost uciși de animalele sălbatice și nu s-au mai întors nici ei.

   Așa, s-a așternut uitarea peste Machu Pichu. Bătrânii au murit rând pe rând până la ultimul, iar peste minunatele construcții s-a făcut stăpâna jungla. Când au ajuns spaniolii aici, totul era acoperit de vegetație și n-au găsit această perlă a arhitecturii antice.    În 1911, un geograf a ajuns la Cusco și cineva i-a îndrumat pașii spre aceste locuri. A trimis poze la National Geografic, iar acesta a fost primul pas pentru aducerea la lumină a atâtor valori istorice. V-aș mai povesti, dar nu vreau să vă plictisesc prea tare.

  Oricât ți-ar povesti cineva despre aceste locuri, oricâte poze sau filme ai vedea, nu se compară cu a fi aici, a simți energia și a-ți bucura ochii și inima cu imagini aproape ireale. Măreția munților din Peru este unică, fiecare are o personalitate aparte

Manuela Sanda Bacaoanu

Ziua aceasta n-o voi uita niciodată! Cu toate că a început că orice altă zi, cu predarea camerelor și mersul la aeroport, dintr-o dată, toate s-au dat peste cap. La un moment dat era să fie chiar la propriu. Bun! Plecam la Cusco, cu două avioane diferite, grupul nostru n-a „încăput” tot în același avion. De fapt, rezervările s-au făcut pe rând , probabil de aceea 5 fete erau într-un avion, iar noi, ceilalți 21, în altul, care pleca mai devreme. Nu mai intru în amănunte, nu vă mai spun despre cozile imense la verificarea bagajelor de mână și miile de oameni ce frematau în aeroport. Ei, cumva am ajuns la poarta de îmbarcare în timp util, am urcat și în avion, unde am stat,…și am stat…mai bine de o oră, când am fost anunțați că este o defecțiune la avion, care va fi remedia. Dar…n-a fost! Ne-au dat jos, înapoi în aeroport, la un magazin unde am primit ceva de ronțăit și apă, înapoi la reimbarcare, avion, plecăm, yeee! Totul a fost bine până am ajuns la aterizare. Ne-am pregătit cu toții, pilotul fizic și noi psihic, dar…un aaaa, apoi altul și altul… Goluri de aer unul după celălalt, pasagerii încep să se panicheze, luăm altitudine, mai încercăm o dată și încă o dată… Dar asta  a durat ceva, nu doar atât, cât să citiți. Mă rog, a treia oară a fost cu noroc. Felicitări pilotului, care cu tot vântul a reușit să ne aducă în siguranță la sol, chiar dacă avionul se zgaltaia din toate încheieturile. Primii pași pe sol, la 3400 de metri altitudine, senzația că n-ai destul aer… Oau! M-am încăpățânat să nu iau pastile, să văd cum o să rezist. Cam atât, revin cu noutăți.

Manuela Sanda Bacaoanu