Stau pe o terasă din Muxia cu o „caffe con leche” în față și privesc la oamenii care se perindă prin fața mea.

Nu-i fotografiez, poate nu și-ar dori acest lucru. Rămâne doar să-i observ și să – mi închipui care ar putea fi povestea lor. Pentru cei mai mulți, pare a fi o poveste de succes. Au venit cu rucsacul în spate, până la această ultimă destinatie. Alții au mers pe jos doar până la Santiago, iar de acolo au luat autobuzul. Nu contează cine- cum a ajuns aici, important este  că ne bucurăm cu toții de această zi destul de vântoasă, în care ploaia ne cam dă de furcă.

Ar trebui probabil să-mi plâng de milă, mai ales că și online-ul îmi aduce doar vești negative: explozii din pricina  gazului, un CCR care n-a putut fi convins să voteze împotriva propriilor interese, niște oameni care ajunși pe funcție sunt siguri că timp de 9 ani vor mulge vaca asta care se cheamă România și vor avea niște venituri incredibil de mari pentru tot restul vieții, la Muxia plouă, iar eu n-am pelerină. Trist, foarte trist. Dar tocmai când era să pic în butoiul cu melancolie, primesc un email care mă anunță că azi voi primi cărțile mele lăsate la Zaragoza acum 2 ani și cu care, între timp, nu s-a mai întâmplat nimic.

Yuy, ce bine! Sper să mai fie destui vorbitori/cititori de limbă spaniolă în următoarea săptămână, ca să le pot oferi cartea mea. Cine știe, poate unora le va plăcea.

Revenită la albergue mai am parte de o veste bună. Cineva a lăsat aici o pelerină, așa că deja am spălat-o, iar de mâine, fie ploaia cât de rea, eu am pelerina mea.

Chestiunile politice cu CCR-ul, cu Georgescu și adulatorii lui, le las pe mâine. Azi mă bucur de cartea mea, sper să fi învățat atâta spaniolă încât s-o pot citi. Dacă nu, voi citi printre rânduri.

Manuela Sanda Băcăoanu

Ieri am primit un email de la o femeie extraordinară întâlnită anul acesta pe Camino del Norte, aşa că vreau să vă împărtăşesc întâmplările zilei ce ne-a adus împreună. Am părăsit Luarca încă pe întuneric, pe o vreme închisă şi destul de rece, cu speranţa că poate totuşi ploaia ne va ocoli. Spun „ne va” […]

Amazing Trudi (1)

Am ales acest titlu, deoarece cu ceva timp în urmă scriam un articol ce se chema „În Apuseni, chiar și când e urât e frumos! ”     

Ei bine, așa e și aici. Am fost iar la barul care oferă cafele imense, iar când am ieșit, mă gândeam să o iau spre far. O ploaie ca prin sită se prelingea din cer, dar după ce ai mers zile întregi prin ploi torențiale, asta era de-a dreptul prietenoasă. Am pornit spre far, dar niște scări pe care până acum nu le văzusem, mi-au atras atenția. În același moment, ploaia a devenit mai sâcâitoare. N-am umbrelă, n-am pelerină, doar o geacă foarte scurtă, cum avea una dintre eroinele mele adevărate, din primul Camino . Drept că atunci ploua cu găleata, nu ca acum.                 Urc scările și ce să vezi, ajung direct la cimitir. Cimitirele din Spania sunt foarte diferite de cele din România, după cum am spus-o de multe ori. Fiindcă am găsit o alee pietruita, m-am gândit s-o urmez, iar în timp foarte scurt am ajuns exact unde voiam. Găsisem o scurtătură. M-am întors pe un alt drum, așa că acum știu 3 moduri în care se poate ajunge la far și la sanctuar. Dacă vedeți ultima poză, cea cu antenele de pe dealul din depărtare, până acolo a trebuit să merg la întoarcere, acolo este albergue. Pescărușii își luaseră și ei azi o zi liberă, stăteau zgribuliti pe stâncile mai ferite, de lângă țărm. Am ajuns la albergue udă ciuciulete, dar cu mulțumirea că în sfârșit am ajuns la Froiz direct la ușa din față, nu tot la cea din spate, că până acum. Drept că azi e închis, fiind duminică. Sper să țin minte până mâine.

Salutări dintr-o Muxie udă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Azi plouă intermitent, așa că până apare o pata de culoare albastră pe cer, ne vom distra împreună.

  După ce am fost admisă pe lista voluntarilor, am primit o listă cu adăposturile la care aș putea veni. Criteriile mele erau cam așa : să nu fie în creierii munților unde poate fi foarte frig chiar dacă e Spania, să nu fie într-un sat în care n-ai de unde să-ți cumperi de mâncare sau unde să bei o cafea, să fie de preferință într-un loc frumos, cu bucătărie utilată și cu pături , ca să nu mai car sacul de dormit.

   Și așa, după capul meu, am ales Muxia. Fiind pelerin cu state vechi, cunoșteam cât de cât celelalte opțiuni, iar asta mi s-a părut cea mai bună. Dar stai să vezi, abia după ce am ales, indrumatoarea mea mi-a zis că nu este nici bucătărie utilată, nici pătură. Este doar (nu decât) un cuptor cu microunde. Dar ca să mă liniștească, mi-a spus că așa e acum peste tot în adăposturile publice, deci nu puteam găsi ceva mai bun. Acestea fiind spuse, am urcat pe calul alb și-am venit încoace. Aici, ce să vezi? Surpriză! Este plită dar nu sunt ustensile, lucru pe care l-am rezolvat urgent, cumpărând o farfurie de inox și o cana de porțelan. Am mai luat și cuțite (că erau 4 cu 1 euro), o lingură mi-a lăsat Ayana, așa că acum pot găti tot ce-mi trece prin cap (și încape într-o farfurie).

Oh, dar era vorba despre albergue, nu despre mine! Ca de obicei, am luat-o pe arătură. Ce pot spune, este că e printre cele mai frumoase adăposturi în care am stat. E structurat pe 3 niveluri, la parter fiind un hol mare, recepția și (apartamentele mele), o cameră cu 6 paturi și baia aferentă. La primul etaj este un dormitor de 24 de paturi, o zonă de spălat rufe și o zonă de repaus, iar la etajul al II-lea este o terasă cu o priveliște minunată asupra orașului și oceanului și o sală de luat masa.( Acum oceanul e gri aproape negru, nu e prea prietenos.) Arhitectura e moderna, condițiile excelente, vă invit să veniți aici pentru o noapte. Da, numai pentru o noapte, e albergue și nu hotel, acestea sunt regulile. Iar dacă n-ați venit pe jos de la Santiago, nu aveți nicio șansă.

Am văzut destui pelerini plecând la alte albergue, fiindcă nu veniseră pe jos. Ei, cam atât! Profit de starea de acalmie, să fug la o cafea! Duminică binecuvântată să aveți!   Manuela Sanda Băcăoanu

După ziua de ieri, în care ceața a ascuns soarele tot timpul, azi am avut bucuria de a petrece o jumătate de zi „caminando”. Ieri după masă am plecat pe drumul spre Fisterra și am întâlnit o plajă  imensă, care din păcate era ascunsă de ceață. Chiar am vrut să pun o poză de ieri, dar nu se vedea absolut nimic. Știți când uneori  bâjbâim prin viață și nu ne găsim calea, dar dintr-o dată totul se luminează, ceața dispare, iar drumul devine foarte bine conturat? Exact asta s-a întâmplat azi, comparativ cu ziua de ieri.

Am început ziua cu o cafea mare. De fiecare dată cer o cafea mare, dar asta a fost imensă, într-o ceașcă pentru lapte sau ceai. 

  Am pornit pe la ora 14 pe Camino de Fisterra, am ajuns și la plaja care ieri era invizibilă dar am hotărât s-o vizitez mai târziu, vremea era bună, iar Camino mă chema din răsputeri. Nu știu cum se face că microbul acesta o dată luat, nu mai are tratament.

   De fapt, anul acesta nu aveam de gând să vin pe aici, aveam alte planuri. Dar când am aflat de posibilitatea de a face voluntariat, nu m-am putut abține. Partea mai rea e că înainte de a pleca am avut un accident la degetul mic de la piciorul stâng,  lucru care pare o bagatelă, dar încă mă doare iar piciorul se umflă, chiar după o lună. N-aș putea merge pe Camino, dar așa, 10-15 km, reușesc să duc la capăt.

După cum spuneam, am fost și pe Camino, am fost și la plajă, iar la întoarcere m-am gândit să mănânc o tortilla de patatas, nu aveam nimic gătit și-mi era foarte foame. Pentru că am început ziua cu o cafea mare, am terminat-o cu o tortilla și mai mare, că a trebuit să iau și la pachet, n-am putut să mănânc tot. Am întâlnit azi un pelerin care venea de pe del Norte, apoi pleca pe Portughez de Coastă și pe La Plata. Probabil în total mai mult de 2000 de km, iar acum era la jumătate. Asta ca să nu ziceți că doar eu am pitici. Sunt unii cu dinozauri de-a dreptul pe creier. Vă las, că a venit o pelerină cu părul albastru și vorbește cam tare. Să văd ce dorește. Salutări de la Muxia! Manuela Sanda Băcăoanu

Prima întâlnire cu Oceanul a fost spectaculoasă. Eram la San Sebastian, după o noapte în care venisem pe jos, prin ploaie, de la Irun. Se întâmpla acum 9 ani. Cum eram nedormită, dimineața era cețoasă iar eu pășeam în dodii, numai ce apare: imens, verde, dar cumva prietenos printre clădirile frumoase ale orașului. În prima […]

Crezi că Oceanul ți se cuvine?

Ieri a fost o zi magnifică. Înainte de masă m-am dus într-o plimbare până la far, aveam o dispoziție foarte potrivită cu tot ceea ce mă înconjura, adică o inimă plină de recunoștință și voie bună. Asta, până când m-am așezat pe una dintre miile de pietre, una mai specială decât cealaltă de pe țărmul Atlanticului, pietre care de când le-am văzut pentru prima dată mi s-au părut a fi animale antediluviene incremenite brusc de un cataclism despre care omenirea încă n-a aflat. Sunt aici de dinaintea dinozaurilor, hrănindu-se cu spuma valurilor și cu energiile ființelor din adâncuri.

   Priveam valurile, evenimente irepetabile care își dădeau duhul unul după celălalt fără a se putea opune, iar după o vreme, aproape hipnotizatată de mișcarea lor fără de sfârșit, brusc mi-am amintit de Simona. Mi se părea că soarta ei se aseamănă aceleia a unui val, care nu are încotro și trebuie să se spargă de stânci. Totuși, valurile sunt copiii oceanului, mor și renasc la infinit, dar pentru Simona drumul a fost într-un singur sens.                     

Eram prietene de aproape 10 ani, la început eram terapeutul ei Bowen, apoi ne-am apropiat foarte mult. Nici acum nu-mi vine să cred că Simona nu mai este, că o ființă atât de bună, de sensibilă, de generoasă a putut să plece într-un timp atât de scurt. În timpul pandemiei, când toate cabinetele s-au închis, parcă o aud și acum pe Simona zicând :”Sanda, eu n-o să te părăsesc niciodată!” Nu ne trecea niciunea prin cap atunci că acel NICIODATĂ va fi atât de scurt.

  Am continuat să-i fac Bowen mergând la ea acasă, iar familia ei a devenit un fel de familie a mea, unde mă simțeam ca între rude, ca între prieteni.

Singurul lucru cu care nu mă puteam obișnui la Simona era faptul că fuma „ca un turc „, după cum singură recunoștea.

În luna mai Simona a început să tușească, o tuse tot mai urâtă, cum n-am mai auzit la nimeni. Analize, teste, nimeni nu se pronunță, nimeni nu-și asumă un diagnostic. Să fie medicii actuali atât de dependenți de aparate, încât să nu poată pune altfel un diagnostic? . Radiografii pulmonare, tot fără un diagnostic precis. Se recomandă RMN, dar programarea ar fi prin august. Merge la RMN cu plată, iar rezultatul este dezastruos. În acel moment, am știut că nu se mai poate face nimic.

Uneori rostim niște cuvinte în glumă sau în doi peri, iar apoi ne mirăm cât de mult adevăr era în ele. Ultima dată când am fost la Simona acasă, m-a petrecut la ușă zâmbindu-mi amar: „Poate ne mai vedem!” Dar ne-am mai văzut numai de două ori la spital, apoi a venit telefonul de care mă temeam de la soțul ei și… GATA! Nu e drept, nu așa trebuie să se sfârșească o viață de om! De om bun! De om în floarea vârstei!

Simona era omul care nu știa să spună         ” nu”, muncea până la epuizare pentru un job și niște colegi care n-o meritau. Viața ei s-a sfârșit brusc, dar eu n-o voi uita niciodată, încă mai citesc ultimele mesaje pe care mi le-a trimis pe telefon. Drum bun în Lumină, prietena mea dragă!        

Manuela Sanda Băcăoanu

   Sunt infinit recunoscătoare pentru această experiență. E incredibil cum astrele s-au aliniat în așa fel încât să fiu pe Camino dar să nu car zilnic rucsacul în spate, să fiu hospitalera dar să n-am aproape nimic de făcut, să întâlnesc oameni frumoși, să găsesc o plită în bucătărie cu toate că mi se spusese că este doar un cuptor cu microunde. Mă simt binecuvântată și norocoasă. Am găsit ieri o amintire de anul trecut din Peru, iar întâmplarea face ca și anul acesta, în aceeași zi, să fiu îmbrăcată asemănător. Acest lucru doar femeile îl pot observa și înțelege. Cred că energia fiecărei zile e unică, dar ea se repetă oarecum an de an, altfel ce m-ar fi făcut anul acesta să mă îmbrac la fel cu anul trecut exact în aceeași zi?  Dar să lăsăm asta la o parte. Ieri am băut o „caffe con leche” ca la mama ei, apoi, deoarece se făcuse cald de-a binelea, am plecat să explorez locuri nevizitate încă.

Am găsit un marcaj de Camino și m-am gândit să-l urmez, sigură fiind ca merg spre Finisterre. Peisajul era magnific, soarele strălucea, iar eu mă plimbam pe Camino. Ce-mi puteam dori mai mult? Poate doar să aflu că acesta nu era Camino de Finisterre, ci Camino de la Santiago. M-am dumirit când două  cupluri de pelerini mi-au spus că vin de la Santiago, nu de la Finisterre. Dar asta nici măcar nu era important. După masă am găsit și Camino de Finisterre, într-o direcție cu totul opusă. M-am gândit să iau autobuzul într-una din zilele viitoare și să mă întorc pe jos. Măcar atâta drum să fac și eu, ca un pelerin adevărat.                                                               Să respiri aerul în pădurea de eucalipt sau să lași oceanul să te învăluie cu stropii lui sarati și reci poate fi una dintre cele mai mari simple bucurii pe care le poți avea în această trecere care se cheamă VIAȚĂ. Chiar dacă nu mi-am rupt picioarele pe drum, mă bucur și eu de spiritul Camino, de bucuria și mândria celor ajunși la capăt de drum. Sunt și eu bucuroasa și mândră alături de ei, iar asta nu-i puțin lucru.

Buen Camino, a todos!