Azi dimineață am plecat de acasă ca de obicei, în pas alert, cu gândul la câte am de rezolvat în cursul zilei. Totul mergea ”ca pe roate”, sau mai bine zis ca pe picioare bune, acelea ale mele, care mă coborau pe Victor Babeș, în pas alergăreț.

Mândră de viteza ce reușisem să mi-o imprim, depășind rând pe rând șirurile de elevi și studenți ce mergeau la școală, când mă simțeam mai plină de mine (adică de sine), iată că o mică denivelare în trotuar m-a făcut să mă dezechilibrez și să mă întind cât sunt de lungă (nu prea lungă, un metru șaizecișidoi) peste susnumitul (trotuar), cu un ”Vaaai!” din rărunchi, ce l-a făcut pe un domn ce mergea în fața mea să se întoarcă mirat, iar văzându-mă întinsă pe jos în toată splendoarea, să mă întrebe nu prea convins dacă vreau să mă ajute.

Așa cum cine întreabă nu dă bucuros, așa și cel ce te întreabă dacă dorești să fii ajutat când ești pe jos (la propriu sau la figurat), nu cred că prea are chef să te ajute, așa că l-am refuzat politicos, ridicându-mă cât am putut de repede, sub privirile amuzate (bănuiesc) ale șoferilor ce stăteau la semafor.

Un scurt inventar al durerilor, îmi atrage atenția asupra anumitor părți anatomice, pe care de obicei, când sunt funcționale, nici nu le băgăm în seamă: genunchi – două bucăți, nu prea dureroși(noroc cu pantalonii, destul de groși); Palmele –  strivite, dreapta mai rău, iar din degetul mic îmi curge sânge; cel mai dureros este montul ce a crescut dragul de el la piciorul drept și n-am nici cea mai mică idee cum l-am lovit în asemenea hal.

Acum nu vreau să fac reclamă la terapia Bowen, dar, acolo în stradă mi-am făcut mișcările de urgență, care sunt extrem de utile atunci când corpul este în stare de șoc și mi-am revenit mult mai  repede decât în lipsa lor..

”Întâmplarea” (am scris între ghilimele deoarece nimic nu este întâmplător, a făcut să fiu nevoită sa mai merg pe jos azi vreo 5 kilometri, și încă în ritm rapid. Am fost o șchioapă rapidă, sper să nu mă țină mult, duminică vreau să joc la nuntă,în Italia

Nu mă plâng, primul meu gând când încă eram pe jos, a fost ”Oare ce am făcut?” Poate eram prea mândră de mine și de viteza mea supersonică? Poate a fost doar un ceas rău? Încă nu m-am lămurit, dar de acum înainte promit să fiu mai atentă, la ce vorbesc, ce gândesc și cum umblu prin lume.

Acum, după o baie cu sare, stau cu o frunză de varză pe picior, sperând ca în două zile să fiu iarăși ca nouă. Uite așa, într-o secundă, te poți nenoroci tu singur, fără să-ți cadă vreum meteorit în cap, sau să te împuște un terorist. (Doamne ferește!)

Vă doresc să fiți sănătoși și să aveți grijă de voi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni