Zilele trecute am dat o fugă până la Marea  cea Mare, m-am încărcat de energie şi cu imagini noi, dar nu despre asta vreau să vorbesc…

Vrând nevrând, pe plajă eşti mai aproape de semenii tăi decât ţi-ai dori, motiv pentru care devii martorul ocular al micilor lor drame sau bucurii.

În ultimii 25 de ani am avut ocazia să văd mai multe plaje din Europa, iar ceea ce m-a frapat întotdeauna în sens pozitiv, a fost felul cald în care se poartă străinii cu proprii copii, total diferit de istericalele văzute/auzite în familiile de români, în general pe litoralul românesc.

Anul acesta am bătut pe jos Mamaia de la sud la nord şi am ajuns până în capătul nordic al staţiunii Năvodari, aşa că am avut ocazia să întâlnesc tot felul de oameni, cu care nu neapărat am conversat, m-am mulţumit cu a-i observa.

În primul rând, vreau să spun că în România schimbările ultimilor ani sunt uimitoare, litoralul românesc este foarte frumos şi foarte plin, între Mamaia şi Năvodari nici măcar nu mai este vreo porţiune de plajă goală, ca să ştii că ai ieşit din prima şi ai intrat în următoarea staţiune, a trebuit să întrebăm unde suntem. Ne-a salvat logica soţului meu: „Cred că suntem în Năvodari, uite ce mulţi copii sunt aici!”

Într-adevăr, de mult n-am mai văzut atât de mulţi copilaşi pe metru pătrat, probabil părinţii preferă Năvodari fiindcă nu e atâta hărmălaie ca la Mamaia. După câte-mi amintesc, pe plajele din străinătete nu urlă muzicile, aşa încât dacă stai între două terase să asculţi stereo două piese complet diferite. Îmi doream şi eu ca, dacă merg la mare, să ascult pur şi simplu marea, fosnetul valurilor şi al vântului, însă nu am prea avut ocazia….

Dar să revenim la oile noastre… Ca de obicei, încep cu o idee în minte şi ajung cine ştie unde.

Sunt foarte bucuroasă că interpelări de genul „Irina, eu ţip la tine şi tu nici măcar nu mă asculţi!” au fost destul de rare, s-ar părea că „mersul afară” al românilor (adică afară din ţară…) i-a făcut să se civilizeze cât de cât, aşa încât să nu mai ţipe la copii ca la uşa cortului, arătând tuturor ce educaţie grozavă dau ei propriilor progenituri. Acuma că am zis de civilizaţie, mi-am mai amintit de o bulină roşie pentru români, şi anume aceea că dimineaţa, la toaleta din tren era CURAT, după nu ştiu câte ore de călătorie, românii au învăţat să nu se mai urce cu picioarele pe vasul toaletei şi să tragă apa, în mod corespunzător… Hmm! … O fi fost bună şi revoluţia aia la ceva, mai ştii?

La polul opus de mama Irinei, care poate era într-o criză existenţială, am văzut o mulţime de părinţi extrem de calmi, pozitivi şi plini de iubire pentru copiii lor. În ultima zi, chiar lângă noi stătea o doamnă trecută de prima tinereţe, cu un băieţel căruia eu îi dădeam cam 4 ani, dar tare sfătos. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a zis că cinci ani şi şase luni, eu nu l-am crezut, dar doamna a confirmat. Nevrând să mai fac o gafă, întrebându-l dacă e cu bunica la mare, am trecut la subiecte mai paşnice. În orice caz, doamna trata copilul ca pe un adult, iar asta se vedea, vorbea şi el foarte corect şi nu se maimuţărea ca alţi copii, care primesc un alt soi de educaţie.

Mi-a mai plăcut tare mult o altă familie, eram în autobuzul supraetajat ce ne ducea la gară, chiar lângă noi fiind o familie tânără, cu un copilaş de vreo trei ani. Mama îşi udase tricoul pe piept vrând să bea apă, iar soţul i-a spuns într-un mod foarte drăguţ: „Lasă că te usuci, doar mergem cu soarele în faţă!” Făceau doar un tur cu autobuzul, la gară au luat bilete ca să se întoarcă la Mamaia, doar aşa, de dragul copilului.

Ştim cu toţii că propriul exemplu face de o sută de ori mai mult decât sfaturile pe care vrem să le vârâm neapărat în capetele copiilor noştri. Dacă tata s-a purtat urât cu mama, aşa se va purta şi băiatul cu soţia lui, iar dacă mama era rea de gură, exact aşa va fi şi fata ei.

Părinţii îşi doresc întotdeauna ce-i mai bun pentru copiii lor, iar titlul meu s-ar putea să fie un pic exagerat, nu cred că există părinţi cu adevărat răi, cum nu există nici părinţi perfecţi. Realitatea este că viaţa ne dă multă bătaie de cap, aşa că, de multe ori uităm că spre noi privesc cu adorare ochii copiilor noştri, care, în mod inconştient, vor deveni exact ca şi noi, chiar dacă nu-şi doresc acest lucru.

Dragii mei, eu nu dau sfaturi, fiindcă oricum nu ţine nimeni seama de ele, dar, mai puţină dădăceală şi mai multă libertate dată copiilor, nu poate fi ceva greşit. Nu vorbesc despre libertatea de a face lucruri rele, ci despre acea libertate care le dă voie să fie ei înşişi şi să descopere micile mistere ale vieţii pe cont propriu, fără a le „turna” în cap ideile noastre, învăţăturile şi dogmele vechi de sute de ani, preluate de la alţii. Să-i lăsăm să fie ei înşişi, chiar dacă fac greşeli. Doar propriile greşeli te ajută să evoluezi, absolut nimeni nu învaţă din greşelile altcuiva.

Vă doresc o vară minunată, atât cât a mai rămas din ea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni