Când soarele răsare la Apus – fragment de carte

 

CAPITOLUL al II-lea

 Vestea

    Soarele s-a lăsat aşteptat câteva zile, dar iată că în sfârşit vremea depresivă îşi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă gândurile negre şi privirile posomorâte. E abia ora 11, dar cele câteva terase ce se închiseseră provizoriu din cauza vremii neprietenoase s-au umplut din nou de oameni, bucuroşi să mai petreacă puţin timp afară, înainte ca temperatura să devină imposibil de suportat , iar centrul oraşului să devină mai trist, atunci când mesele şi scaunele vor fi strânse şi puse la păstrare, până la primăvară.

Pe băncile din parc, bunicuţe vesele şi mămici cu copilaşi foarte mici stau la taclale în modul cel mai firesc cu putinţă, chiar dacă se cunosc doar de câteva minute. Copiii sunt numitorul comun, ei le dau subiecte de discuţie uneori în contradictoriu, dar până la urmă fiecare pleacă acasă tot cu ideile ei, sau, în cel mai fericit caz, împrumutând câte puţin din cele auzite, în ceea ce priveşte alăptatul, colicii, sau alte subiecte de mare interes, în funcţie de vârsta micuţilor ce se joacă fără nicio grijă, sau dorm în cărucioare mai mult sau mai puţin sofisticate.

Cătălina trece îngândurată printre grupurile ce s-au format pe vârste (ale copiilor, dar şi ale doicilor) sau pe simpatii (la fel). Nu demult, făcea parte şi ea din acest peisaj, venea zilnic cu fetiţele la plimbare şi avea chiar prietene printre mămici. Chiar o caută acum pe una dintre ele, dar nu o vede nicăieri, aşa că hotărăşte să se reîntoarcă la muncă, poate Laurenţia va fi mai târziu în parc. Nu vrea să o sune pe mobil, ceea ce vrea să-i spună e prea personal pentru a putea fi comunicat la telefon, aşa că preferă să mai treacă peste două ore prin parc, atunci când se va întoarce acasă.

  • Mamiii! Aude două voci dragi şi cunoscute, iar Miruna şi Sabina apar în fugă de pe o alee, secondate de tatăl lor, mândru nevoie-mare de propriile progenituri ce se lipesc de mama lor, fiecare îmbrăţişându-i câte un picior.
  • Vai, frumoasele mele, de unde aţi apărut? Se apleacă spre ele şi le pupă pe rând, aranjându-le codiţele pe care Marius cu siguranţă s-a străduit mult ca să le facă perfect, însă, ca de obicei, nu i-a prea reuşit.
  • Am venit cu ta-ti! silabiseşte Sabina, ea e de obicei purtătoarea de cuvânt, Miruna fiind mai timidă şi mai puţin pricepută în ale vorbitului, dar ochişorii ei albaştri nu au nevoie de nicio vorbă, parcă îţi mângâie sufletul, atunci când se uită la tine.
  • Hello! Ce faci prin parc? Vezi că ai „famelie” mare de întreţinut, nu trage chiulul! Se apropie şi Marius, numai un zâmbet la vederea singurei femei de pe lumea asta care i-a furat inima şi o ţine într-un loc tainic, doar de ea ştiut, captivă pe vecie.
  • Ei, am ieşit şi eu să iau o gură de aer, prea era atmosfera încărcată în birou, Sorana se plânge ca de obicei, parcă ar fi singura persoană de pe planetă ce are tot felul de greutăţi. Dacă fac cumva vreo observaţie, ceva de genul că depinde doar de ea să le dea jos din spate, că nu o obligă nimeni să se erijeze în salvatoarea tuturor membrilor familiei ei, se îmbufnează de parcă am fi la grădiniţă şi i-aş fi furat iepuraşul … Ei, unchiule, şi tu eşti aici? E vreo reuniune de familie, iar eu nu ştiu?
  • Ce faceţi, găluştelor? Se adresează George întâi fetiţelor ce-l privesc zâmbind, în timp ce le ciufuleşte părul rebel. Mi se pare mie, sau aţi mai crescut un pic de ieri? Ei, ce să fac, am venit şi eu, ca pensionarii, să mă mai bucur de ultimele raze calde, înainte de a intra la hibernat.
  • Bine, eu v-am lăsat, cineva trebuie să şi muncească în familia asta, zice Cătălina zâmbind, în timp ce se îndepărtează cu paşi uşori, de balerină.
  • Bună, unchiule, nu te-am văzut azi, ai plecat devreme de acasă, observă Marius, cu ochii după soţia lui, ce din spate pare o adolescentă ce nu a părăsit încă băncile liceului. E mândru de ea şi de fetele lor, i se pare o fericire să se trezească în fiecare zi lângă o frumuseţe de femeie, care i-a mai dăruit şi două fiice perfecte.
  • Da, am fost şi pe la piaţă, am luat mai multe. O să încropim o masă pe cinste!
  • Bine, noi mergem spre casă, mai stai?
  • Da, e prea frumoasă ziua asta pentru ca s-o petrec în casă, mai rămân pe aici, poate vine careva să facem un şah.
  • Paa, Geoge! zic fetele în cor, începând să alerge spre poarta parcului. Ar mai vrea să rămână aici, dar ştiu că degeaba se pisicesc în faţa lui tati, el ştie cel mai bine ce trebuie făcut, aşa că  s-au obişnuit să-l asculte, fiindcă întotdeauna are nişte surprize nemaipomenite pentru ele.

Ajunsă înapoi la serviciu, Cătălina încearcă să-şi adune gândurile, să termine proiectul la care lucrează de două săptămâni, dar  prin faţa ochilor i se perindă holurile spitalului şi privirea îngrijorată a doctoriţei care-i dăduse o veste atât de îngrozitoare. Cu toate că trecuseră deja câteva zile de la această întâmplare, nu reuşise să-i vorbească lui Marius despre cele ce o frământau. Spera să o întâlnească azi pe Laurenţia, poate îi va da ea curajul ca să scape o dată de povara veştii rele pe care o poartă singură în suflet.

Poate ar fi mai bine să-i spună lui George, el e mai înţelept   şi precis bănuieşte ceva, de două ori    i-a dat ocazia să-i vorbească, dar ea s-a prefăcut  a nu pricepe, lăsându-l în continuare cu presimţirile lui negre, ce nu-l înşeală niciodată.

Soarele începe să coboare spre orizont, zilele sunt tot mai scurte, iar inima Cătălinei e parcă strânsă într-un corset de sârmă ghimpată, simte că dacă nu spune cuiva, o să-i pleznească, împroşcând în toate părţile cu sânge, acel sânge despre care tocmai a aflat că ceva nu e în regulă cu el, prea multe globule albe…

Ceasul de pe peretele din faţa Cătălinei arată ora 4,30, gata, programul s-a sfârşit, poate să plece fără nicio mustrare de conştiinţă, poate doar aceea că în ultimele zile s-a uitat mai mult pe fereastră, aşteptând să-i vină  inspiraţia ce parcă stă ascunsă undeva, în spatele unei uşi a cărei cheie a pierdut-o. De obicei, termina orice proiect în timp record, primea întotdeauna cele mai grele teme. Acum însă, stă prostită în faţa laptopului şi totul i se pare foarte greu şi de nerezolvat.

Cu o mişcare  rapidă, înşfacă pardesiul de pe cuier, o  salută  pe Sorana din cadrul uşii şi o ia literalmente la goană, trebuie să o întâlnească pe Laurenţia, parcă asta ar fi salvarea ei. Lumea din parc s-a rărit, doar câţiva copii se mai hârjonesc pe ici pe colo, iar pe faţa Cătălinei apare un mic zâmbet, în momentul în care o zăreşte de la depărtare pe Laurenţia, ce-şi plimbă bebeluşul care doarme fără nicio grijă în căruciorul împins cu drag de mama lui.

  • Laurenţia! Nu se abţine să n-o strige, cu toate că mai are doar cincizeci de metri până s-o ajungă.
  • Hei! De unde ai apărut, străino? Nu te-am văzut din secolul trecut.
  • Ei, am fost cam ocupată, dar zilele astea te-am mai căutat de două ori şi nu erai în parc.
  • Da, nu am fost, Sergiu a fost puţin bolnăvior, dar acum e bine. Uite ce frumos doarme, i-l arată mândră prietenei celei mai bune pe dolofanul de 9 luni ce se află în lumea viselor.
  • Şi tu? Ce-ai mai făcut? Cum te simţi, din nou la muncă? Nu că acasă ai fi stat degeaba, dar aşa se spune.
  • Cu munca e bine, dar am o veste tare proastă, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

Abia acum Laurenţia o priveşte mai cu luare-aminte pe tânăra din faţa ei, observând cearcănele şi faţa trasă a acesteia.

  • Hai să stăm pe o bancă, nu arăţi prea bine, o ia de mână şi o conduce spre cea mai apropiată bancă, încă încălzită de ultimele raze ale soarelui, ce se pregăteşte să dispară printre copacii seculari.
  • Am leucemie!…
  • Ai auzit?
  • Da, am auzit, dar nu pot procesa. Nu se poate, trebuie să fie o greşeală. Tu eşti o fată sănătoasă tun, întotdeauna ai fost aşa. Eu eram cea care tot timpul răcea şi făcea pneumonie. Cine ţi-a spus aşa o enormitate?
  • Doctoriţa Sturza. Mi-am făcut nişte analize de rutină, săptămâna trecută.
  • Vai, nici nu ştiu ce să-ţi spun, draga de tine… Vai, fetiţele tale… şi Mariuus, începe Laurenţia să bocească!

Văzându-şi prietena în asemenea hal, Cătălina e cuprinsă de un val de curaj, îşi dă seama că de fapt ea e cea care trebuie să o îmbărbăteze pe Laurenţia şi nu invers.

  • Stai, fată, că n-am murit încă. Şi s-ar putea să nici nu mor, cel puţin nu din pricina asta. Poate analizele au fost greşite, sau e o formă mai uşoară, aşa zicea doctoriţa. Trebuie să merg să le repet săptămâna viitoare. Laurenţia îşi ridică privirea, abia acum dându-şi seama că ea e cea care trebuia să ofere consolare, nu să fie consolată. Ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gestul pe care Cătălina îl cunoştea prea bine încă din copilărie, gest care o face pe prietena ei să-şi recapete stăpânirea de sine şi curajul de a-şi privi în ochi sora, aşa cum îşi spuneau în liceu.

Se cunosc din clasa I, când Laurenţia a apărut în clasă de mână cu mama ei, care a condus-o până la bancă, apoi a dat să plece, moment în care fetiţa s-a pus pe plâns. Cătălinei i s-a făcut milă de colega ce apăruse la două săptămâni după începerea şcolii şi a chemat-o să stea împreună în bancă.

  • Haide, Lau, nu mai plânge, aici nu venim cu mama, avem multă treabă, trebuie să învăţăm o groază de lucruri.
  • Eu nu sunt „Lau” sau cum vrei să-mi mai zici, pe mine mă cheamă La-u-ren-ţia! Se sumeţeşte fetiţa, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gest pe care-l mai foloseşte şi acum, când e cuprinsă de panică.

Au fost colege de bancă timp de 12 ani, prietenia lor nu a fost zdruncinată de nicio furtună. Marele lor noroc a fost că nu s-au îndrăgostit niciodată amândouă de acelaşi băiat, poate atunci ar fi sărit scântei, iar relaţia lor s-ar fi răcit. Era ca un consemn, dacă una din ele povestea despre un băiat anume, cealaltă îl privea doar ca pe un amic, distrându-se amândouă pe seama multor colegi ce „le ceruseră prietenia” cum se spunea pe vremea lor.

La amintirea primei lor întâlniri, Cătălina zâmbeşte doar cu inima, fiindcă faţa ei e împietrită, nu reuşeşte nici o grimasă care să exprime fericirea sau măcar buna-dispoziţie.

  • Ce a spus Marius? Se trezeşte întrebând Laurenţia, punând fără să ştie sare pe rană cu întrebarea ei.
  • Păi tocmai asta e, Marius încă nu ştie nimic. M-am tot gândit cum să-i spun, dar niciun scenariu nu mi s-a părut destul de bun. Cred că şi el şi George bănuiesc ceva, dar niciunul nu spune nimic, parcă aşteaptă de la mine să le lămuresc situaţia.
  • Încurcată treabă! Eu cred că cel mai bine ar fi să mergi acasă şi să le spui pur şi simplu, nu poţi ţine pentru tine un asemenea secret, care până la urmă tot va ieşi la iveală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s