Da, îmi plac florile la nebunie. Aș putea să stau să le îngrijesc zile în șir, fără să obosesc. Și nu, nu mă uit la Las Fierbinți decât cel mult câteva minute, timp în care trec prin fața televizorului la care privește soțul meu. Până acum, n-am găsit niciun gag la care să pot râde cu adevărat. Ceea ce mi-a inspirat însă titlul acestui articol, este atmosfera din telenovelă, un fel de gura-satului modernă…

Să revenim însă la povestea noastră… La Lupșa, de partea cealaltă a șoselei ce trece prin  fața casei noastre și în fața Căminului Cultural  ( n-am idee, această denumire se mai scrie cu majuscule?) de mai bine de 20 de ani se lăfăiau buruieni ce ajunseseră cam la doi metri înălțime, flancate de o balustradă a cărei vopsea nu mai fusese împrospătată cam din aceleași vremuri imemoriale…

Am tot așteptat, răbdătoare, să se întâmple vreun miracol, iar peisajul ce-l privesc pe geam să se schimbe… Nu peste noapte, dar să văd că cineva face ceva… Dar, nimic. Cei ce priveau de vis-a-vis vedeau florile mele, iar eu, să văd doar bălării?

Nici măcar cu ocazia alegerilor, când la Căminul Cultural era secție de votare, nu venea nimeni ca să cosească măcar buruienile ce-ți picau pur și simplu în cap…

Mă rog, după ce am considerat că așteptarea mea este în zadar, am hotărât să-mi fac singură dreptate și să amenajez locul cu pricina…

Soțul meu a ”dezburuienat” locul (ia să inventez și eu cuvinte, că tot incultul face asta prin massmedia), apoi, cu sprijinul viceprimarului care a trimis un om ca să curețe balustrada, m-am pus pe treabă: am vopsit-o cu grund și apoi cu vopsea, iar, cireașa de pe tort, l-am rugat pe vecinul Radu să-mi facă suporturi pentru flori.

Eu cumpărasem deja jardiniere și plantasem flori în ele, așteptam doar momentul final, ca să le ”dau lumii”.

Nu vă spun ce reacții a declanșat acest simplu fapt că o mică părticică din Universul meu (și al celorlalți, bineînțeles) s-a schimbat în bine.

De la felicitări în gura mare, la observații acre de genul: ” Să vezi că până dimineață le fură cineva!”, sau ”Acum va trebui să vii de la Cluj ca să le uzi!”.

Deocamdată nu le-a furat nimeni, deja fac parte din peisaj, toți cei ce trec pe acolo sunt încântați, așa că…

Am auzit că am făcut asta pentru că vine la Lupșa Vasile Dâncu, care ar fi editorul meu. Asta mi s-a părut cea mai bună glumă. Pentru cei neinformați, editorul meu la prima ediție a cărții ”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago” a fost Vasile George Dâncu, care este nepotul numitului Vasile Dâncu, dar nu are nicio legătură cu politica. A doua carte și a doua ediție a primei cărți sunt la Editura Eikon, deci s-ar putea să fi făcut asta pentru că aștept vizita d-lui Valentin Ajder, noul meu editor și un vechi cunoscător al Văii Arieșului.

Vai, ce de expresii ”de lemn” am dat la iveală…

Florile, vă rog!

Dintre bălării, soțul meu a descoperit un nuc. Sper să mâncăm nuci din el. Ca să-l parafrazez pe Mihai Beniuc, aș putea spune: ”Sunt nuc de lângă drum, și fără gard…”

Vă doresc o zi… înflorită!

P.S. Am uitat sa menționez ceva, am făcut toate acestea fără niciun gând subversiv, am vrut doar să-mi înfrumusețez Lumea.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni