Era odată, tare demult, un bătrân pe care toată lumea îl chema Rojîc. Nu se mai știa care fusese numele lui adevărat și din ce pricină această poreclă îi luase locul, dar cum memoria colectivă este și selectivă, toți sătenii mai în vârstă îl uitaseră, iar copiii credeau că acesta este numele lui.

Cert este că Rojîc avea o capră, bătrână și urâtă. Până aici, toate bune, nimeni nu-și mai aducea aminte de vremea când capra era o iadă veselă și țopăitoare. În fiecare zi, Rojîc își ducea capra la păscut, pe coastele Mărgăii, era personajul cel mai des întâlnit dacă aveai cumva un drum prin acele locuri.

Într-o zi însă, se întâlnește cu un trecător care nu era de prin partea locului și care, văzându-l pe Rojîc și capra lui, a făcut haz de urâțenia caprei, de moș nu s-a legat, măcar că nici el nu era prea frumos.

Moșului nu i-a picat deloc bine bătaia de joc a drumețului și s-a tot gândit cum ar putea să-și înfrumusețeze capra. De vândut nici nu putea fi vorba, capra făcea parte din familie, el și baba lui o aveau de când se știau. (N-am idee cât trăiește o capră, dar aceasta era de-a dreptul matusalemică).

Tot gândindu-se el ce să facă, într-o zi, îi vine și ideea salvatoare… Cum baba tocmai vopsise niște lână și-i mai rămăseseră vopsele prin oale, stăpânul caprei le-a folosit pentru a face capra mai frumoasă, cea mai frumoasă capră din sat.

A doua zi, toți trecătorii întorceau capul după Rojîc și capra lui, aceasta din urmă fiind vopsită în verde, rosu, maro și negru, toate culorile ce-i fuseseră la îndemână. Dacă până azi capra era una ca oricare alta, acum devenise un fel de emblemă a satului, doar că una satirică.

De câte ori cineva se îmbrăca prea fistichiu, era repede catalogat:”Ia uite, arată ca și capra lui Rojîc!” Această expresiese mai folosește  și în zilele noastre, dar abia acum am descoperit legenda ei.

Să aveți o zi nemaipomenită, dar, mare grijă cu ce vă îmbrăcați, n-ați vrea să fiți comparați cu… capra lui Rojîc!

Culeasă de la MAMA.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni