Era odată, tare demult, un bătrân pe care toată lumea îl chema Rojîc. Nu se mai știa care fusese numele lui adevărat și din ce pricină această poreclă îi luase locul, dar cum memoria colectivă este și selectivă, toți sătenii mai în vârstă îl uitaseră, iar copiii credeau că acesta este numele lui.

Cert este că Rojîc avea o capră, bătrână și urâtă. Până aici, toate bune, nimeni nu-și mai aducea aminte de vremea când capra era o iadă veselă și țopăitoare. În fiecare zi, Rojîc își ducea capra la păscut, pe coastele Mărgăii, era personajul cel mai des întâlnit dacă aveai cumva un drum prin acele locuri.

Într-o zi însă, se întâlnește cu un trecător care nu era de prin partea locului și care, văzându-l pe Rojîc și capra lui, a făcut haz de urâțenia caprei, de moș nu s-a legat, măcar că nici el nu era prea frumos.

Moșului nu i-a picat deloc bine bătaia de joc a drumețului și s-a tot gândit cum ar putea să-și înfrumusețeze capra. De vândut nici nu putea fi vorba, capra făcea parte din familie, el și baba lui o aveau de când se știau. (N-am idee cât trăiește o capră, dar aceasta era de-a dreptul matusalemică).

Tot gândindu-se el ce să facă, într-o zi, îi vine și ideea salvatoare… Cum baba tocmai vopsise niște lână și-i mai rămăseseră vopsele prin oale, stăpânul caprei le-a folosit pentru a face capra mai frumoasă, cea mai frumoasă capră din sat.

A doua zi, toți trecătorii întorceau capul după Rojîc și capra lui, aceasta din urmă fiind vopsită în verde, rosu, maro și negru, toate culorile ce-i fuseseră la îndemână. Dacă până azi capra era una ca oricare alta, acum devenise un fel de emblemă a satului, doar că una satirică.

De câte ori cineva se îmbrăca prea fistichiu, era repede catalogat:”Ia uite, arată ca și capra lui Rojîc!” Această expresiese mai folosește  și în zilele noastre, dar abia acum am descoperit legenda ei.

Să aveți o zi nemaipomenită, dar, mare grijă cu ce vă îmbrăcați, n-ați vrea să fiți comparați cu… capra lui Rojîc!

Culeasă de la MAMA.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Lumea satului m-a fascinat întotdeauna, iar poveștile ei, pline de mister, mi-au legănat copilăria. Din păcate, acum nu mai par interesante, dar ele fac parte din istoria noastră, din viața bunicilor și străbunicilor noștri, când zânele și vârcolacii umblau liberi pe ulițe, încă nu fuseseră trimiși în temnița irealului și a fantasmagoriilor.

Am hotărât să readuc la viață această lume a satului de demult, încă mai sunt oameni în vârstă care-și aduc aminte de diverse întâmplări trăite de părinții, bunicii, sau străbunicii lor, sau unele trăite chiar de ei înșiși.

Povestea de astăzi se petrecea în  vremea Sânzienelor, adică prin luna iunie, cam acum o sută de ani…

Petrea își lasă sacul cu cucuruz în ușa morii lui Sămăilă, mai are de așteptat, Ilie abia a băgat pe moară. Așteptarea nu e grea însă, oamenii abia se mai odihnesc după o zi de trudă, mai povestesc de una, de alta, își mai varsă amarul, uitând cum trece vremea. Când îi vine rândul lui Petrea e deja aproape întuneric, dar el nu are bai, așteaptă, că nici mâine nu poate veni mai devreme la moară.

Apa învârtește roata morii, care scârțâie ritmic, iar făina se prelinge fără grabă dintre pietrele care au sfărâmat-o exact atât cât trebuie, pentru a face o mămăligă aurie și aburindă. Cu gândul la mămăliga pe care nevasta o va face mâine seară, Petrea nici nu bagă de seamă că e aproape miezul nopții când tot măcinișul a căzut în ladă. Tacticos și fără grabă, pune făina în sac, lasă uiumul și pleacă spre casă, cu gândul la muștruluiala femeii, că ajunge atât de târziu. Ce fericiți erau pe vremea aceea bărbații, nu tu telefoane mobile, ( fie vorba între noi, nici fixe nu erau), nu tu sâcâială din jumătate în jumătate de ceas, că pe unde-și pierd timpul…

Sacul nu era prea mare, așa că-l ducea în spate. După vreo câteva sute de metri, ceea ce vede, îl face să se frece la ochi. Lasă sacul jos, ca să vadă mai bine mândrețea de fete ce dansau tocmai acolo, în mijlocul drumului, pe podul ce trecea peste iaz. Erau vreo șapte, una mai frumoasă decât cealaltă, tinere și zglobii, așa cum Petrea nu mai văzuse în viața lui. Cu toate că era la doar câțiva metri de ele, fetele nu-l băgau în seamă, preocupate de dansul lor, cu unduiri și răsuciri nemaivăzute, ca într-un ritual străvechi. Rochiile lor, din cel mai fin borangic, se înfoiau și se mulau pe trupurile tinere, parcă invitându-l pe omul nostru să intre și el în joc. Cununi de flori le împodobeau frunțile, iar în lumina lunii, păreau crăiese din basme.

”Ei, de-aș fi eu cu vreo 20 de ani mai tânăr, ce le-aș mai juca pe fetele astea, mamă, mamă” se gândea Petrea. ”Dar cum oare să trec, ca să nu le tulbur ? O să le dau binețe, și trec. Nu am altă cale, și așa femeia mea m-o fi așteptând cu făcălețul” Își încheie el gândul, luând din nou sacul în spate și făcându-și curaj să treacă printre fetele ce dansau neîncetat, de parcă toată lumea ar fi fost a lor.

• Bun să vă fie jocul! Le urează Petrea fetelor, ce se trag doar un pic deoparte, cât să-i facă loc să treacă podul, iar una dintre ele îi răspunde:
• Bun să-ți fie și dumitale drumul, iar făina să sporească, atâta vreme cât nu spui nimănui despre noi!

Cu o ultimă ocheadă în urmă, spre fetele ce acum se prinseseră de mâini și jucau o horă, Petrea se depărtează tot mai mult, până ce nu le mai vede deloc, măcar că luna, ca o uriașă mămăligă galbenă,   fiartă în ceaunul cerului,  aruncă raze reci peste satul adormit . Un câine latră după o poartă, dar nu-i răspunde niciunul dintre confrați, probabil i-a toropit și pe ei oboseala zilei de vară timpurie și dorm duși, visând la bunătăți pe care nu le vor primi niciodată, în toată viața lor câinească.

Petrea ajunge acasă cu măcinișul, îl lasă în târnaț (pridvor) și se duce iute la culcare, nevasta doarme și n-ar vrea, pentru nimic în lume, s-o trezească. Despre întâlnirea de mai devreme nu știe cum să-i spună, nu l-ar crede, iar acum, că e acasă, i se pare și lui că a fost doar un vis.”Cine știe, poate de oboseală, am avut vedenii” mormăie bărbatul, în timp ce se vâră în pat, mâine e o nouă zi în care se trezește odată cu soarele, iar până atunci, nu mai este prea mult timp.

Văzând făina ca aurul ce o adusese Petrea de la moară, nevasta n-a mai zis nimic despre venirea lui atât de târzie acasă…

A făcut o mămăligă de să-ți lingi degetele, ”parcă mai bună decât alte dăți”, sunt amândoi de acord.

Cum la români, în acea vreme, mămăliga era mâncare de bază, însoțea aproape toate mesele, Maria folosea făină din sac în fiecare zi, dar sacul era în continuare plin.

”Mare minune, se gândea femeia, trebuie musai să aflu ce-a făcut Petrea în noaptea aia, când o venit târziu acasă, poate i-o fi făcut cineva niscai vrăji, de făina tot sporește, în loc să se gate!”

Și dăi, și dăi, cu gura pe bărbat, toca, toca, în fiecare zi, până când, acesta n-a mai avut încotro și i-a povestit toată tărășenia… Ei, abia de-acum i-a părut rău femeii că a vrut musai să afle secretul, fiindcă în foarte scurt timp, făina din sac s-a sfârșit, iar cu ea odată și plăcerea ei de a face mămăligă, fiindcă de atunci, nicio mămăligă nu i-a mai ieșit ca lumea, ba se afuma, ba era prea vârtoasă, ba curgea ca apa…

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Culeasă de la ” Linuța noastă” nu mă întrebați cine este, secret. Dacă vă spun, nu vă mai iese în veci mămăliga.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni