Zilele trecute, am avut ceva de rezolvat la Casa de Asigurări de Sănătate. O chestiune aproape banală, dar pentru care trebuie să-ţi iei număr, apoi să aştepţi răbdător, să-ţi vină rândul. Nimic neobişnuit până aici, veţi spune.

La ora 8,38 am luat numărul 42, apoi m-am interesat la ce număr se ajunsese. Cum numărul 10 era înauntru, mi-am zis că trec cam 20 de numere pe oră, aşa că m-am întors la ora 10.  Nu-mi place să stau în încăperi aglomerate, unde 30 de oameni îşi respiră unii altora în faţă, dacă stai mult acolo, precis te alegi cu un cocktail de virusuri.  Era ca la grădiniţă pe vremea lui Ceauşescu, unii tuşeau, alţii-şi ştergeau nasul, mă rog, ca-ntr-un anotimp al gripelor şi virozelor de tot felul.

La ora 10, mare mi-a fost surpriza să constat că abia numărul 23 era înăuntru. Oamenii deveniseră deja neliniştiţi, numărul lor se dublase, mai aşteptau şi pe afară, dar nu se dădeau duşi. O tânără ce stă pe scaun, îmi spune că persoana ce se află înăuntru, e acolo deja de o jumătate de oră.

Plec din nou, mă gândesc să pierd vremea vreo jumătate de oră, apoi să revin. Când mă întorc, ce să vezi,  tot numărul 23 trona deasupra uşii. Nu-mi vine să cred, atmosfera din sala de aşteptare e una aproape de jale, sunt oameni care aşteaptă de la ora 8. Ce pot să spun, este că de la 10 la 12, au fost rezolvate 4 numere. La ora 12, nr. 27 era înăuntru.

Mă gândesc că în ritmul acesta, va trebui s-o iau mâine din nou de la capăt…

Mă întorc la serviciu, aveam o lucrare urgentă, iar în jur de 14 mă prezint din nou la uşa plângerii, unde, spre stupoarea mea, e afişat numărul 48. „Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o!”, ar fi zis Ion Creangă, dar eu nu mă las prea uşor, n-am chef să mai petrec încă o zi făcând naveta de la serviciu la Casa de Asigurări. Eu sunt un caz fericit, lucrez aproape şi pot ieşi fără să dau socoteală. Mă întreb ce fac cei care trebuie să-şi ia o zi de concediu pentru a rezolva o problemă, oricare ar fi ea.

Merg cu curaj spre uşa cu pricina, oamenii se uită chiondorâş, le arăt că am numărul 42, iar ei îmi răspund că a trecut deja. Bun, şi acum, ce să fac? O doamnă-mi spune că ea stă acolo de dimineaţă. Aşa, şi? Trebuia să stau şi eu acolo, să mai consum din oxigenul ce oricum era insuficient?

Împing uşa, iar doamna de la un birou minuscul îmi spune să aştept să mi se afişeze numărul, afară. Eu îi zic că am numărul 42, la care ea îmi răspunde că atunci, trebuie să aştept până se termină toate numerele.

„Bine, dacă ies acum de aici, merg să vă fac reclamaţie!”

„Staţi pe scaunul acela, vine răspunsul prompt şi aşteptaţi după o persoană.”

Mă aşez cuminte pe scaun, habar n-am cum mi-a venit ideea cu reclamaţia, nici nu ştiam cui să mă adresez, poate Sfântului Petru, cert este că a funcţionat

Ceea ce aveam de rezolvat a durat mai puţin de trei minute, am plecat mulţumind politicos, dar tot cu sufletul înnegurat.

Cum se poate ca într-un oraş mare cum e Clujul, să ai o singură persoană care se ocupă de asiguraţi şi problemele acestora?

E drept că erau două uşi ce dădeau în acelaşi birou, dar cealaltă funcţionară se ocupa de cardurile de sănătate europene.

M-am săturat să trăiesc într-o ţară a capului plecat (pe care sabia nu-l taie) pe la diferite ghişee, sau în faţa uşilor după care trudesc funcţionari sleiţi de puteri şi plictisiţi, făcând o muncă seacă, zi după zi. Oare sistemul de sănătate e atât de bolnav, încât nu poate să mai angajeze  măcar încă o persoană, pentru ca oamenii să nu-şi piardă zile întregi pentru a rezolva situaţii minore şi care în general nu se ivesc din pricina lor?

Sistemul acesta în care suntem înregimentaţi cu toţii, nu poate fi schimbat deloc? Fiecare dintre cei ce-şi petrec o zi sau mai multe în faţa uşilor închise, la sfârşit, când calvarul se termină, răsuflă uşurat şi trece mai departe, uitând că s-ar putea să revină în scurt timp, sau că zilnic oamenii se bat de aceleaşi „obişnuinţe”, de care nu ne putem dezbăra. În lupta cu această caracatiţă, te simţi mic şi neajutorat, pierdut într-o mare de reguli făcute de unii fără minte şi fără inimă.

Suntem ţara cu cele mai multe statistici negative, suntem pe primele locuri la lucruri rele…

De ce, oare?

Dacă cineva are vreo idee, iar eu îl pot ajuta, să mă anunţe. Mă ofer voluntar.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi