Zilele acestea m-am simțit foarte în formă, am stat mult la gura sobei și am reușit să scriu SFÂRȘIT, după ultimul capitol al cărții mele. Trebuia să mă grăbesc, deoarece un prieten de pe Facebook îi făcuse deja coperta.

Mulțumesc, Mihai Catruna, pentru munca pe care ai depus-o pentru ca romanul meu să se bucure de o haină frumoasă!

Iar acum, încă un mic fragment din carte, care s-ar putea să vă placă…

  ”  Merge deja de câteva ore, asfalt mult din nou astăzi, iată şi un drum prin pădure, numai bun pentru a-ţi încărca bateriile la auzul cântecului păsărilor şi la vibraţia trimisă de undeva, din Univers, către toţi cei care au ambiţia şi curajul de a străbate acest drum. De fapt, privit din afară, e mult mai greu decât atunci când chiar se întâmplă. Cineva spunea odată probabil cele mai adevărate cuvinte despre Camino şi anume: ” Nu e atât de greu pe cât pare, dar e mult mai frumos decât se povesteşte!”

    Un pelerin ce vine grăbit din urmă se aude tropăind cu paşi repezi, o salută pe Dafina, apoi trece aproape în fugă pe lângă ea, în timp ce murmură, doar pentru el, un cântecel.

    ”Ăsta are condiţie fizică, nu glumă! Eu abia merg, iar el mai şi cântă…” Buna dispoziţie nu-i este tulburată de apariţia şi dispariţia bruscă a bărbatului, dar, de acum, ar trebui să se gândească unde va înnopta, dacă nu vrea să rămână cumva pe dinafară, aşa cum păţiseră alţi pelerini. Ei nu i se întâmplase încă niciodată să nu găsească un pat la albergue, i se părea că e dreptul ei, pe care, până azi, Camino i l-a livrat în fiecare zi. Ciudat că se gândeşte tocmai acum la asta, până în acest moment i s-a părut foarte normal ca patul ei s-o aştepte de fiecare dată, să fie acolo, pentru ea.

    Ajunge la La Franca pe la ora 16, localitatea este mică, dar pe partea stângă a şoselei apare un foarte cochet albergue particular, cu o terasă pe care poţi să te odihneşti, după oboseala zilei. Cele două doamne care stau pe terasă o informează că preţul este 10 euro. Dafina le salută şi pleacă mai departe, ştie că la Pendueles, peste alţi 6 kilometri, este un albergue donativo, iar ea se simte în stare să ajungă până acolo. Ce-i drept, glezna julită nu arată prea bine, o ustură la fiecare pas, dar, dacă a simţit că trebuie să plece, a plecat. Cele două doamne o urmăresc contrariate şi curioase: cine mai pleacă la ora aceasta la drum, pentru încă şase kilometri?

    Totuşi, a meritat să plece, oceanul a apărut din nou în partea dreaptă, chiar se vede un drum ce trece pe coastă, totuşi, Camino nu este pe acolo…  Când începea să-şi facă mustrări de conştiinţă că n-a rămas la La Franca, iată că apare indicatorul de Pendueles, în fond 6 kilometri nu sunt chiar atât de mulţi.  Un orăşel pitoresc, cu case vechi alături de case noi, care însă păstrează ceva din arhitectuta primelor, aşa că imaginea de ansamblu este una plăcută, cu marea pe fundal, de o culoare nedefinită, la această oră destul de târzie a după-amiezii.

     Coborând o străduţă îngustă, pietruită, cu plante înflorite bogat, marea apare deodată foarte aproape într-un colţ al tabloului parcă anume pentru ea pictat, printre două verande cu haine puse la uscat, ca un vechi prieten de care te-ai despărţit pentru o vreme, dar odată reîntâlnit, relaţia continuă, ca şi când n-ar fi suferit nicio întrerupere. Aşa se întâmplă cu prietenii buni, ei sunt acolo întotdeauna, sunt persoanele pe care te poţi baza, iar o discuţie începută azi, poate continua peste un an, fără ca acest lucru să pară bizar.

    E nevoie să întrebe de câteva ori până să ajungă la albergue, însă, ciudat lucru, toţi cei pe care-i întreba îşi dădeau cu părerea că e imposibil să mai fie locuri libere la ora asta. ”Ia uite, aici, toată lumea e la curent cu numărul de pelerini care s-au cazat astăzi?” Însoţită de acest gând, Dafina intră în curtea adăpostului, unde o primeşte tocmai hospitalero, căruia îi pare foarte rău, dar… nu mai sunt locuri.

• Ha-ha! Grozav, în loc să fi rămas la albergue privat, am venit până aici, ca să dorm afară! Sunt cea mai tare din parcare… începe Dafina să cânte şi să danseze, în faţa ochilor uimiţi ai bărbatului căruia nu i se părea că-i dăduse o veste atât de proastă, încât s-o ia razna.
• Vă pot da adresa  unei case particulare, poate mai găsiţi acolo un loc… spune el cu jumătate de gură, privind femeia care abia-şi trage sufletul, după scurta reprezentaţie de dans şi cânt.
• Vă rog să mă scuzaţi, nu sunt nebună, dar ultimele zile au fost cam grele… iar azi puteam să rămân…mă rog, nu mai contează, acum sunt aici, iar la noapte probabil voi dormi pe plajă…ha ha ha!
• Eraţi ocupată cu dansul, când v-am spus că este o casă particulară care s-ar putea să mai aibă locuri. Aţi auzit? Uite adresa, îi îndeasă el în mână o hârtiuţă, pe care scrie o stradă şi un număr.

    Trezită brusc din criza de pseudonebunie, Dafina înşfacă hârtia, mulţumeşte, apoi mai întreabă doar:

• În ce direcţie? luând-o exact încotro îi arătase mâna bărbatului, cât de repede putea, s-ar putea ca la această cursă să nu fie singura participantă, cine ştie câţi pelerini homeless se îndreaptă în acest moment spre casa miraculoasă, care-i cazează pe toţi netoţii ce vor neapărat să meargă zi-lumină şi nu se opresc acolo unde ar trebui.

    După câteva ocoluri pe străzile strâmte, dar prietenoase, iat-o pe Dafina, cu hârtiuţa în mână, la adresa scrisă cu litere mari, ca pentru copii. Un gard înalt înconjoară o curte deja destul de populată, în spate se usucă o mulţime de rufe, iar în bucătăria cu iz medieval, cu o chiuvetă din piatră de râu al cărei robinet picură din două în două secunde, îi atrage atenţia un coş imens cu fructe ce se lăfăie pe pervazul ferestrei. Are emoţii aproape la fel de mari ca atunci când a dat examen la facultate, ar vrea să se poată linişti, în fond, e vorba doar de o noapte, li s-a mai întâmplat şi altora să doarmă pe afară, dar… acum aproape se înserează, iar pentru ea, găsirea unui pat a devenit dintr-o dată un caz de viață şi de moarte.  Proprietara se apropie zâmbind, îi spune că mai are o cameră cu un pat, care costă 12 euro. În acest preţ se spală şi rufele la maşina de spălat, nu există o altă posibilitate. Dafinei îi vine s-o ia în braţe pe femeia care tocmai îi prezentase condiţiile, se teme că o apucă din nou acel râs nervos, care o făcuse de ruşine în faţa bărbatului de la albergue, aşa că plăteşte repede, apoi e gata să meargă în cameră. O conduce o fetiţă de vreo 12 ani, apoi îi arată unde să ducă rufele la spălat. Baia este pe hol, e o baie mare, ca acasă, dar fără pretenţii, faianţă şi gresie ce erau la modă acum 20 de ani, nu ca duşurile uneori comune, de la albergue, care în general sunt noi şi moderne. (Nu comune bărbaţi şi femei, să nu se işte neînţelegeri.)

Să aveți parte de zile bune, iar Anul Nou să vă aducă numai bucurii și împliniri!

Manuela Sanda Băcăoanu