Pentru ca în anul care a început să avem spor la toate, este bine să începem cu activităţile care ne sunt cele mai dragi. De aceea, eu am început să scriu o nouă carte, din care vă ofer un mic fragment.

CARUSELUL VIEŢILOR

Capitolul I

Poveste

  ” Se plimbă parcă fără vreun scop anume prin pădurea care se îndeseşte din ce în ce mai tare, devenind  dintr-o dată aproape de nestrăbătut. Cărarea se cufundă între tufişuri pline de spini, care parcă  întind  braţe aproape umane spre femeia ce merge înainte, fără să observe că lumina e din ce în ce mai difuză, un vaier se insinuează din ce în ce mai puternic, la început ca sunetul pădurii înainte de ploaie, sau iarna, după ninsoare şi când vremea devine umedă, apoi, ca plânsetul unui copilaş pe care mama a uitat să-l hrănească, iar acum, un adevărat urlet umple văile, prevestind deznădejde, frică şi moarte.   

     Casandra merge mai departe, parcă nimic din ceea ce o înconjoară nu ajunge până la organele ei de percepţie, are foarte mare nevoie să ajungă la copac. E un copac foarte special, pe care vine să-l îmbrăţişeze în fiecare an, atunci când ajunge pe meleagurile natale. Adevărul este că face în aşa fel, încât neapărat să ajungă aici, în satul căţărat pe crestele muntelui, care mai are doar cinci locuitori, cu toţii octogenari, iar în viitorul apropiat, s-ar putea să devină un sat fantomă, ai cărui locuitori s-au mutat cu toţii, fie la cimitir, fie în locuri în care viaţa e mai uşor de trăit.    

    Vânticelul care abia adia când ea plecase de la casa lui moş Vasile, la care trage întotdeauna când urcă în sat, devine dintr-o dată atât de puternic, încât copacii încep să se încline periculos, iar frunzele uscate de anul trecut, ce erau întinse la poalele lor într-un covor cuminte, o iau la sănătoasa, formând nişte vârtejuri arămii, mici tornade care arată de parcă un pictor impresionist şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi pictat un tablou ireal, iscat din creierul lui bolnav.

    O veveriţă speriată îi taie calea, iar o creangă luată de vânt e gata s-o lovească peste faţă. Cu toate vitregiile naturii, pe care pare că nici măcar nu le vede, Casandra înaintează hotărâtă, fără a-şi da seama că în curând soarele se va apropia de linia orizontului, iar întunericul va pune stăpânire peste întreaga fire. Merge şi caută cu înfrigurare, n-a mai fost pe aici de anul trecut, iar natura e din ce în ce mai sălbatică, cele câteva repere pe care şi le-a luat atunci, nu mai sunt de găsit. Ştie că trebuie să ajungă la un copac foarte gros, care cu ani în urmă a fost lovit de trăsnet şi a rămas aşa, în picioare, carbonizat şi mirat că tocmai lui i s-a întâmplat aşa o nenorocire. Stă de zeci de ani cu crengile înnegrite şi înţepenite spre cer, într-o rugă mută, aşteptând miracolul care-l va aduce din nou la  viaţă.

    ”Iată copacul carbonizat!, înseamnă că nu mai am mult de mers.” Se bucură eroina noastră, grăbind şi mai mult pasul. Imediat după copacul ars, urmează o poiană largă, în mijlocul căreia, un pin cu un trunchi gros, că nu-l poţi cuprinde cu braţele, domneşte peste toate împrejurimile. E, de departe, cel mai falnic şi mai bătrân copac, iar moş Vasile i-a spus că are puteri magice. Asta se întâmpla acum mulţi ani, când moş Vasile nu era moş, iar ea, era abia o fetiţă de 11 ani, nou venită în familia mătuşii ei, care, între timp, s-a mutat la cei mulţi.

   ”Uite-l, e aici! Ah, ce greu te-am găsit anul acesta, nu ştiu de ce, am crezut că te-au tăiat, că te-a doborât furtuna… mă bucur că eşti bine, sănătos şi la fel de falnic cum te ştiu de când eram doar o copiliţă”. Casandra nu rosteşte cuvintele cu voce tare, ştie că plantele au puterea de a citi gândurile, aşa că nu-şi face griji că n-a fost înţeleasă. Cu mulţi ani în urmă, a citit că s-au făcut mai multe experimente, printre care unul foarte frumos: o cântăreaţă de operă cânta într-o încăpere în care se aflau diferite plante, iar măsurându-li-se câmpul electric, acesta era mult mai puternic decât de obicei, semn că plantelor le plăcea. Apoi, a doua zi, femeia a venit din nou, dar de astă dată le-a cântat doar în gând. Câmpul electric al plantelor a crescut din nou, exact ca atunci când ea cânta cu voce tare.

    Casandra e foarte apropiată de lumea plantelor, încă de când era mică putea să le simtă vibraţia şi ştia dacă sunt sau nu fericite, înainte ca acest lucru să se manifeste în mod fizic, prin îngălbenirea frunzelor, sau apariţia unor dăunători. E un fel de barometru care ”citeşte” starea de fericire a plantelor, a făcut din pasiunea ei un job, are o mică firmă care se ocupă cu           aranjarea teraselor, curţilor, grădinilor oamenilor cu bani, dar care n-au timp, nici imaginaţie, pentru a-şi înfrumuseţa spaţiul în care locuiesc.

    În timp ce Casandra îmbrăţişează copacul care vibrează de plăcere, transmiţând întregii păduri starea lui de bine, să privim un pic la femeia care a bătut sute de kilometri pentru a ajunge la întâlnirea anuală cu pinul fermecat. E o femeie tânără şi frumoasă, care are 35 de ani, dar nu-i dai mai mult de 28. Părul negru albăstrui e prins într-un coc greu la spate, cu şuviţe rebele care au părăsit aranjamentul stilat ce şi-l făurise de dimineaţă, în timpul fugii bezmetice prin pădurea agitată care acum, în mod neaşteptat, s-a potolit brusc, revenind la liniştea şi serenitatea obişnuite. Doar cântecul câte unei păsări care-şi cheamă puii, sau vrea să dea de veste că e un intrus în pădure se mai aude sporadic, vântul s-a potolit ca prin minune, iar covorul de frunze s-a reaşezat la locul lui, mai pufos şi mai mirositor acum, după ce a fost răscolit de furia lui. E sfârşit de august, zilele sunt încă fierbinţi jos la oraş, dar aici, pe vârf de munte,  ceaţa şi ploile sunt la ele acasă, mai ales în prima parte a zilei.

     Casandra deschide ochii căprui, mari şi de fiecare dată miraţi atunci când se află aici, împreună cu prietenul ei de o viaţă. Trăsăturile fine, pielea albă şi talia de viespe, fac din ea una dintre cele mai frumoase femei care au trecut vreodată prin această pădure, de fapt, una dintre cele mai frumoase femei pe care le-ai putea întâlni pe stradă, oriunde pe acest Pământ. Nu şi-a dat seama niciodată de frumuseţea ei, deoarece în copilărie a fost un fel de ”răţuşca cea urâtă”, fiind fiica cea mai mică a unei familii cu patru copii, ceilalţi trei fiind băieţi. A avut o singură păpuşă, căreia nici măcar nu i-a dat un nume, era ”păpuşa” şi atât. Cei trei fraţi mai mari o luau cu ei peste tot: la fotbal, la înot, la  furat de cireşe din livada de la marginea micului orăşel în care locuiau. Familia lor nu era una bogată, dar îşi permiteau o vacanţă pe an alternativ, un an la munte, iar un an la mare.

   Mama lucra la fabrica de tricotaje, iar tatăl la fabrica de mobilă. Cam acestea două reprezentau singura industrie din oraş, aşa că mai toată lumea lucra într-una din cele două fabrici.

   Rochia albastră cu mânecă scurtă care-i acoperă genunchii, dar atunci când aleargă sau bate vântul lasă vederii nişte picioare perfecte, pare nepotrivită pentru o incursiune la munte, dar Casandra nu se îmbracă niciodată aşa cum s-ar aştepta ceilalţi s-o facă, a fost întotdeauna o nonconformistă. Totuşi, e încălţată cu nişte bocanci uşori, care, culmea, arată perfect chiar asortaţi la rochie şi la părul cu o coafură complicată, în care o panglică albastră, de aceeaşi nuanţă cu rochia, e meşteşugit împletită.

    Mâinile femeii înconjoară pinul, cum ar înconjura un iubit, cu multă dragoste şi grijă, de parcă s-ar teme să nu-l vatăme. Închide ochii din nou, aşteptând ca minunea ce se întâmplă în fiecare an, să se întâmple din nou. Simte vibraţia, dar… nimic.”

Să aveţi cel mai frumos an dintre toţi cei trăiţi până acum, în această viaţă!

Manuela Sanda Băcăoanu