Deoarece vremea e de stat în casă, vă ofer  un alt capitol din cartea Love story pe Camino de Santiago, care sper să vadă ”lumina tiparului” după ce ieșim din această perioadă stranie.

Capitolul al XXVIII-lea

Aviles – Soto de Luina

        „Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar oarecum veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi care mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit părăsesc orașul când deja se lumina de ziuă, nu e deloc o localitate mică, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini,or fi la muncă, ori stau şi mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

    Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui ritmul meu i se pare prea lent, aşa că ne luăm rămas bun, pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung  într-un alt orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost în România, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

    Acum, stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

    Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

    Ajung la Soto del Barco, o localitate micuţă, cocoţată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar şi servit de o barmaniţă drăguţă, care  alături de o salată şi o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmaniţa), mi-a inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

    La ieşirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orăşelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuţi de vreo două tinereţi, dar foarte bine dispuşi şi păstrând o alură sportivă, în ciuda vârstei. Sunt genul de oameni care te face să-ţi spui: „ Vreau şi eu să arăt aşa, când voi fi de vârsta lor!” Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

   După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, aşa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi,  ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, doar eu singură mă mai lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torenţială şi cât nu ţi se îmbibă hainele şi de jos în sus.

    Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau câteva minute pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă şi mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgeţile, aşa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferenţă de altitudine de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiţi şi supăraţi, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

    O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aş putea deveni. După ce trec pe lângă nişte tufişuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o maşină  opreşte exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbeşti apa-ţi va inunda gura; îl întreb totuşi pe şofer câţi kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung şi unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

    Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o maşină cu două locuri, în spate e pentru marfă) şi să urc în maşină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toţi, dar toţi kilometrii pe jos, iar acum, am impresia că trişez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul şi să urc în maşină, la căldură. Mă gândesc că aşa o şansă nu primeşte oricine, poate e un semn divin, aşa că fac manevrele necesare şi mă trezesc pasager, în loc de pelerin…Ba chiar i-am făcut şi o poză binefăcătorului meu, aşa, pentru aducere-aminte.

    Călătoria a durat foarte puţin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puţin două ore. M-a lăsat la doi paşi de albergue, unde suedezul ajunsese deja şi mă priveşte contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar şi pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalţi pelerini la bar, pentru ştampila pe credenţial şi pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, care vine prin ploaia ce dă semne că se va opri curând ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, aşa că o mică diversiune, cu maşina, nu e mare lucru.

    La bar, un cuplu în vârstă, un moş şi-o babă, bine ameţiţi, joacă păcănele. Se mişcă aidoma unor păpuşi al căror mecanism s-a stricat, aplecându-se periculos de mult unul spre celălalt, pentru a se redresa în ultima clipă. Privindu-i, îmi închipui cum arătau acum 50 de ani, când erau în floarea vârstei şi precis nu pierdeau vremea la bar, ziua în amiaza mare. Ce feste ne joacă viaţa, din nişte tineri falnici, ne transformă în moşi jalnici, a căror singură distracţie se rezumă la jocurile mecanice dintr-un bar uitat de lume şi la alcoolul care are rol de anestezic, ne face să uităm de toate câte le-am pierdut şi, mai ales, ne ajută să trecem de ziua de azi, spre cea de mâine…  Încerc să le fac o poză, dar nu reuşeşte prea grozav.

    Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate, iar mâine, iar voi avea extragreutăţi de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună la care am participat şi eu, cu mâncarea tocmai achiziţionată.

    Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aş fi ajuns, dacă mai trebuia să mărşăluiesc încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când e ora la care toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, gândindu-ne la o zi caldă, în care ne doream un duş rece. Brrr! Ce bine ar fi să fii şi tu aici, precis ai spune un banc şi ne-am încălzi râzând…Din păcate nu sunt pături, aşa că trebuie să ne mulţumim doar cu sacul de dormit. Sper ca Mihaela, românca ce avea drept rucsac o chestie pătrăţoasă şi nici urmă de sac de dormit, să se fi dotat între timp cum trebuie, altfel, n-o văd bine, nu cred că rezistă unei asemenea nopţi şi într-un albergue ca acesta, fără sac de dormit.

Noapte bună, îţi urează peregrina Dafina”

    Toată lumea doarme, iar luna, ieşită de după un nor somnoros, le luminează feţele obosite şi mulţumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulţumiţi cu toţii, au ajuns cu un pas mai aproape de ţelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranţă, la capătul lui, vor fi cu toţii pelerini.

    Unii dintre ei se gândesc la personajul ce-i vizitase spre seară, dându-le pliante cu o variantă nouă de Camino, care promitea să-i ducă prin locuri foarte pitoreşti şi să nu lungească drumul prea mult. După o zi petrecută prin ploaie, fiecare ar dori ca mâine să fie mai uşor, să aibă soare, să găsească un bar cu cafea bună… Noapte bună!