Arhivele lunare: iulie 2023

Corcodușe și bomboane

Lasă un răspuns

Mai întâi, o scurta contabilitate: vineri 33.000 de pași, sâmbătă 43.000, iar azi alți 33.000. Deci până acum, un total de 109.000 de pași. Ii număr, fiindcă vreau să văd câți vor fi până la Santiago. O întâmplare drăguță de ieri: un pelerin și-o pelerina se odihnesc pe o banca de piatră la soare, după ce au urcat o pantă incredibilă. Ea: oare cât mai avem de urcat? El: cel puțin un kilometru, până la Freisnu. Ea își ia rucsacul și pleacă amărâta, dar după 20 de metri, sare în sus: yeee, suntem acolo!!! El: unde, acolo? Ea: la Freisnu. Și dintr-o dată viața era să devină frumoasă, dar bineînțeles că după așa un urcuș, urma o coborâre pe măsură. Ei, dar să revenim la ziua de azi. Am plecat de la Roca Madre pe la 9,30, fiindcă am luat un mic dejun foarte plăcut, însoțit de o conversație spumoasă, la fel cum a fost și cina. Drumul până la Salas a fost foarte plăcut, dar la un moment dat a trecut pe lângă noi un grup de 3 persoane. În frunte mergea un tip cu o privire încrâncenata, urmat de un băiat tânăr și o fată care fugea după ei. Urcam o potecă strâmtă, m-am dat repede la o parte, iar grupul celor 3 a trecut pe lângă mine cu o viteză amețitoare. Sunt curioasă cât timp au reușit să mențină acel ritm infernal. N-au trecut bine de mine, poteca a început să coboare, moment în care am simțit că-mi lipsește ceva: El Bato. Lasă că e pădurea plină de bețe mi-a zis Ștefan și mi-a găsit altul. Eu privesc în sus și ce să vezi, un corcoduș se lăfăia tocmai deasupra noastră. Cu ajutorul noului El Bato ( segundo), am reușit să mâncăm doi pumni de corcodușe, îndulcite la sfârșit cu câte o bomboana de mentă pe care eu le cumpărasem ieri, cu toate că Ștefan zicea că nu are rost să le car. Apoi am ajuns la Salas, un orășel tipic spaniol, cu o biserică și un hotel din epoca medievală. Abia după Salas părea că începe „distracția”, dar n-a fost chiar atât de rău. Am mâncat și o grămadă de mure delicioase de pe marginea drumului. Am ajuns la Espina, la albergue El Croce, unde ne-am trezit că suntem doar noi doi. Între timp au mai apărut trei pelerini, o poloneză și un cuplu spaniol ( pardon, sunt frate și soră) . Recomand acest albergue, este bine utilat, are cafea și ceai pentru dimineața. Se poate și găti. Și… cam atât pentru azi. Manuela Sanda Băcăoanu.

Roca Madre

1 răspuns

Azi a fost o zi minunată! Puteam spune ” azi a fost o zi grea” și ar fi fost la fel de adevărat. Am pornit dimineață pe ploaie de la albergue Escamplero, am făcut un drum ceva mai ușor decât ieri până la Grado, iar pe drum ne-am oprit la Palatino, pentru tortilla de patatas și caffe con leche. Ploaia stătuse, atmosfera era ” numai bună ” spre prea cald, dar picioarele începeau sa ” prindă ritmul Camino”. La Grado am întâlnit-o pe Alis din Țara Minunilor la o terasă, pentru ca mai târziu să ne vedem pe drum. Eu am un nou El Bato (prietenii știu de ce), vorbesc despre cei care mi-au citit prima carte. Ștefan mi-a făcut rost de el pe baza de repede ieri în pădure, când trei câini uriași lătrau la noi foarte fioroși, iar gardul care ne despărțea nu avea mai mult de 80 cm. Tot prin acele locuri, văzusem un anunț cu un albergue, pe numele lui Roca Madre. Mi s-a părut interesant, așa că am hotărât să dormim azi aici. După ce traseul dincoace de Grado a devenit extrem de neprietenos, am urcat de ne-au sfârâit călcâiele și am coborât mai ceva ca Flinstonii în mașina lor punând frână cu picioarele pe jos, obosiți și vai de noi, mai ales de mine, iată că am ajuns la La Rodriga și la adăpostul căutat. Sincer, când l-am văzut prima dată, mi-am zis: Manjarin ( tot prietenii știu de ce), dar s-ar părea că prima impresie nu este întotdeauna cea corectă. Ce mai, am nimerit la unul dintre cele mai faine albergue de pe Camino, Irene si Diego te primesc de parcă ai fi o rudă apropiată, iar dotările sunt peste orice așteptări. Se servește cina și micul dejun, ți se spală rufele, iar totul e… donativo . Merită să vă cazați la acest albergue, e deschis abia de anul trecut probabil nu multă lume știe de el. Le-am dăruit o carte și s-au bucurat atât de tare și de sincer că mi-a crescut inima. Peisajul de azi a fost în multe locuri foarte asemanator cu Valea Ariesului, dar cu o diferență zdrobitoare: pe malurile acestui râu n-am văzut nici cea mai mica mizerie, pet sau alte alea. Vă las, mă strigă să merg la cină. Manuela Sanda Băcăoanu.

Am cinat. O mâncare formidabilă, alături de oameni minunați. Tot eu

Din cămară până-n tinda

Lasă un răspuns

Cam atât am reușit sa facem azi, am haladuit prin Oviedo pana pe la ora 13, era păcat să plecăm fără a vedea un oraș atât de curat și frumos. Arată perfect din centru pana la periferie, cu clădiri parcă ieri construite, cu rondouri de flori minunat combinate și gazon tuns periuță. Pur și simplu, nu ai ce să-i bagi de vină. Mi-ar plăcea să locuiesc intr-un asemenea oraș. Ziua a început cu o plimbare în Parcul San Francisco, un parc chiar mai frumos decât cele londoneze. Cum mai aveam cărți, le-am mai donat pe la biblioteci sau le-am plasat în librării, iar viața a devenit brusc mai frumoasă, cu un rucsac cu 3 kg mai ușor. Am început Camino ca la carte, de lângă catedrală. Acum nu vă mai spun că ne-am rătăcit din prima, deoarece o scoică era pusă spre dreapta, iar noi trebuia sa mergem spre stânga. După ce am mai băut o cafea pe o terasă aproape de ieșirea din oraș, Camino ne-a întâmpinat cu drag și cu prima pantă de urcat. Și-am urcat și-am coborât cât au vrut mușchii noștri, ba chiar mai mult, fiindcă la un moment dat am observat că semnele ne-au pus să coborâm în mod gratuit într-o vale, numai pentru a avea de unde urca și ajunge la șosea nu cu mult mai departe. Dar un urcuș și-un coborâș, de zile mari. A început sa fie cald, foarte cald. Nu-mi pusesem pălăria ca să nu transpir, dar când am ajuns la Escamplero arătam de parcă intrasem îmbrăcată sub duș. Ei, acum suntem la albergue, noi și 4 italieni, nu cred că mai vine cineva. Aștept să fiarbă pastele și să mâncăm cina. Buona noche! Manuela Sanda Bacaoanu

O zi de pomină la Zaragoza

Lasă un răspuns

Vă iau cu mine in călătorie așa că pregătiți-vă de aterizare, suntem în avionul de Cluj Napoca – Zaragoza și mai avem câteva minute de zbor. Îmi vine să cred că am greșit avionul, ne apropiem de sol, iar peisajul este ca-n Munții Atlas, cu multă uscăciune, semidesertic. În urmă am lăsat România, verde și veselă. ( Sau așa o văd eu). Am aterizat cu bine, călătoria cu avionul se desfășoară între decolare și aterizare, așa cum întreaga viață are loc între o inspirație și o expirație. Dar sa trec la subiect, că scrisul pe telefon, în tren, nu e tocmai ușor. Ne-a așteptat bunul Antonio, care, împreună cu soția lui, Pilar, au fost îngerii noștri păzitori întreaga zi. Ne-a purtat prin librarii, unde am reușit să lăsăm o parte din cărți, ne-a dus la masă, am vizitat împreună centrul istoric, cu impunătoarea catedrală Virgen del Pilar, iar la sfârșitul zilei a ajuns la Zaragoza Delicias, gara de unde trebuia să plecăm spre Oviedo. Îmi pare rău că nu am condiții de scris pentru a descrie mai amănunțit toate întâmplările zilei și hazul provocat de programul de traducere pe care-l folosește Antonio în mașină, o voce feminină care te ia la rost dacă nu-i mai dai de tradus sau vrea să traducă doar din poloneză în olandeză. Nu pot descrie răbdarea infinită a lui Antonio si felul atât de cald cu care s-au purtat cu noi atât el, cat și Pilar. Parcă ne cunoșteam de o viață, nu de o zi. Cea mai drăguță întâmplare a fost la gară , unde un domn foarte serios ne-a zis că nu este niciun tren spre Oviedo pentru a doua zi și ne-a trimis la autogara. După ce am încercat zadarnic să facem o rezervare online, mie mi-a venit ideea să ne întoarcem și să încercăm să mergem prin Madrid. Stând la rând , îmi doream sa ajungem la o altă casa, acolo unde servea o doamna ce părea foarte drăguță. Da, am ajuns la acea casă, și, în mod magic, am găsit bilete la tren până la Oviedo, cu schimb la Madrid și Leon. Având în vedere că alternativa era să plecăm doar vineri din Zaragoza, am simțit că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De bucurie, i-am dăruit o carte doamnei atât de amabile de la casă Apoi am mai avut un moment simpatic, ne-am rătăcit în parcarea imensă , cu două niveluri. Noroc cu Pilar, care rămăsese la mașină. Antonio ne -a dus apoi la hostelul unde tot el ne rezervate cazare, iar ziua s-a încheiat cu bine. Acum, suntem în trenul spre Madrid. Voi reveni cu noi impresii. Mulțumesc dragi prieteni spanioli, ați știut să ne faceți șederea la Zaragoza de neuitat. Manuela Sanda Bacaoanu, din nou peregrina

Ca Badea Cârțan, cu cărțile în desagi

Lasă un răspuns

La prima colaborare cu editura Eikon și prima lansare de carte, d-l. Valentin Ajder, directorul editurii, mă asemăna cu badea Cârțan, țăranul care căra cărți în desagi, peste mări și țări.

Atunci n-am înțeles prea bine comparația, dar probabil a fost premonitorie, deoarece acum chiar plec cu cărțile în desagi, ce-i drept că în cala avionului, între timp ne-am modernizat un pic, tot peste mări și țări, tocmai în Spania, acolo unde practic s-a născut ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER PE CAMINO DE SANTIAGO, devenită ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL CAMINO DE SANTIAGO cu ajutorul d-nei Elena Liță-Paraschiv, traducătoarea care a dat suflet spaniol cărții mele românești.

Să sperăm că la întoarcere nu vom mai avea nevoie de bagaj de cală, cel puțin, nu pentru a aduce cărțile înapoi, acasă.

Ei, s-auzim de bine, merg la culcare, că trezirea e la ora 3.

Manuela Sanda Băcăoanu

Și-am plecat din sat…

Lasă un răspuns

Oricât de îndepărtat ar părea un eveniment, până la urmă, dacă ai destulă răbdare, vine vremea să se întâmple. Exact așa a fost cu plecarea pe camino. Părea ceva aproape de neatins, la luni distanță, apoi, brusc, am intrat în criză de timp, apoi în panică, iar după ce le-am rezolvat pe toate, iată-mă ieșind pe poartă… Cel mai greu îmi e să las în urmă toate plantele, pe care le îngrijesc de atâtea luni și unele chiar de ani.

Ca să nu mai vorbim de Masha, care nici bine n-am ajuns la Cluj și am primit telefon că a evadat, la o vecină. Ce pot spera este ca să le găsesc pe toate în bună regulă când mă întorc, cu ajutorul vecinilor cărora le-am împărțit sarcini, mai ceva decât la ședința de partid. Înainte de a pleca, am făcut câteva poze ale raiului meu de la Lupșa.

Le mulțumesc de pe acum dragilor mei vecini, pentru că nu s-au dat înapoi când i-am rugat să mă ajute. Sper să am ocazia să le întorc serviciul.

Ei, de-acum… Buen Camino!

Antrenamentul s-a terminat, la drum!

Lasă un răspuns

Acum două luni mă lăudam că voi pleca pe Camino de Santiago din nou, de această dată pe Camino Primitivo. Între timp, au fost alții care nu s-au lăudat, dar în acest interval de timp au reușit să facă fiecare ce rută de camino și-a ales.

Ei, dar timpul tace și trece, așa că a venit și rândul nostru să plecăm… Am încercat să mă antrenez cât de cât în această vară, pe lângă grădinărit, terapie Bowen și emoții cu ”e gata cartea în spaniolă, nu e gata…” S-ar părea că e gata, luni sosește la Cluj, iar miercuri zburăm cu ea cu tot, în Spania.

Sunt foarte curioasă cum e Camino Primitivo. Unii zic că-i greu, alții că-i accesibil, fiecare după puterile lui, presupun. Sunt sigură că nu-i mai greu decât prin Apuseni, așa că… la drum!

Cu o oprire de o zi la Zaragoza, pentru a lăsa cărțile pe la librării, lucru pentru care-i mulțumesc din suflet lui Antonio Aladren care s-a implicat foarte mult în a mă ajuta, probabil în 28 ne vom lansa și noi pe ”orbita” Primitivo. Abia aștept! Sunt ca un copil care merge în clasa I. Sau poate ca unul care repetă clasa I. (A cincea oară). NU știu de ce, emoția e la fel de mare de fiecare dată, ba chiar se intensifică. O fi având el drumul acesta ceva magic!

Vorbeam acum vreo două săptămâni cu o prietenă care tocmai termina Camino Primitivo și mergea să-și ia diploma de pelerin. Cuvintele ei: ” E, dar acum nu mai e ca prima dată, nu mai simt aceeași emoție!” Iar a doua zi, după ce-și luase diploma: ” Vai, te-am mințit! După ce am luat diploma, am tras și un plâns bun. A fost teribil de emoționant!”

Voi, cei care ați ajuns de mai multe ori la Santiago de Compostela, cum ați simțit a nu-știu-câta oară?

Cert este că o dată ajunsă acolo, sper să fiu iar ”ca peștele în apă”, acum știu exact ce mă așteaptă, dar emoția e la fel de mare.

Vă las mai jos niște fotografii din peregrinările mele de antrenament. Nu-i așa că avem o țară minunată? Asta le voi spune și spaniolilor.

Să aveți o duminică așa cum v-o doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Bucurie mare, cartea mea are copertă!

Lasă un răspuns

Cam așa va arăta cartea mea tradusă în limba spaniolă, traducere pentru care-i mulțumesc din suflet d-nei Elena-Lită Paraschiv, care s-a dovedit a fi o adevărată prietenă, cu toate că încă nu ne-am văzut altfel decât într-o poză de F.B.

De asemenea, vreau să-i mulțumesc unui alt prieten de nădejde, Antonio Aladren din Spania, care se străduiește să rezolve distribuirea cărții în librăriile din Zaragoza, ba mi-a aranjat chiar o lansare de carte pentru 26 iulie, dată la care voi ajunge acolo, pentru a pleca pe Camino Primitivo.

A durat destul de mult, parcă nici nu mai speram să se întâmple, când, pur și simplu m-am simțit cumva ”mânată din spate” de entuziasmul acestor oameni minunați. Și atunci mi-am zis: De ce nu? Dacă am intrat în horă, trebuie să joc!

Nu vreau s-o uit pe d-na Simona Poclid, secretar de redacție la redacția Eikon, care văzând că timpul este scurt, a urgentat apariția cărții mele.

Ce să spun, viața este minunată, atunci când prieteni buni îți stau alături.

Tot ce pot să-mi doresc, este ca cititorilor spanioli să le placă stilul meu și să nu se plictisească citind ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO, EN EL CAMINO DE SANTIAGO.

Sper c-am scris corect, spaniola mea este cam ”de baltă”, dar promit s-o îmbunătățesc cât de curând.

Manuela Sanda Băcăoanu