Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipătă

Mi-ar plăcea să fiu eu prima care spune acest lucru, dar bineînțeles că au făcut-o alții, cu mult înaintea mea. Eu doresc doar să mulțumesc civilizației și mijloacelor de transport rapide care te fac să nici nu-ți dai seama cum ajungi ”peste mări și țări” aproape într-o clipită.

Mă rog, o clipită ceva mai lungă, asta însemnând să mergi cu autobuzul de la Finisterre la Santiago (vreo trei ore, că era ruta turistică, lungă și nemaipomenit de frumoasă, n-am regretat nicio secundă că nu am luat autobuzul direct). Apoi să dormi într-un albergue din Santiago, pe care ai avut grijă să-l rezervi din timp. Ce zic dormit, mai mult stat întins pe un pat ce-i drept foarte confortabil. La Santiago fiind final de camino pentru unii, iar acesta fiind un albergue particular, se putea intra toată noaptea, pe bază de cod. Și uite așa, pelerinii au tot intrat până pe la ora unu din noapte, iar pe la trei au început să se trezească, avea fiecare un interes: avion, tren sau mai știu eu ce alt mijloc de locomoție. Noi aveam tren la 5,38, așa că pe la 4 am făcut ca toată lumea, am început să ne împachetăm pentru ultima dată în acest pelerinaj. Avem experiență multă la activ, noi nu facem gălăgie, ne luăm calabalâcul în brațe și aranjăm rucsacul pe hol.

Ca să nu vă plictisesc prea mult, ajungem la gară în vreo 40 de minute, că tot era ultima zi de pelerinaj, iar la controlul bagajelor (care în Spania se face la fel ca la avion și la tren), ”scăpăm” de briceagul ce ne slujise cu folos, fiindcă Ștefan nu-l închisese și arăta ca ditamai iataganul pe .camera de supraveghere. Voiam eu să par deșteaptă și să le zic vreo două, cum ar fi că ” nosotros somos peregrinos, no asasinos!”, dar m-am gândit că ar fi bine să nu întind coarda mai mult decât e necesar, cu spaniola mea învățată două săptămâni înainte de a pleca de acasă, s-ar putea să iasă altceva și n-aș vrea, Doamne ferește, ca Spania să strice legăturile de prietenie cu țara noastră. Și așa, fără alte amănunte picante,(că nu vi le mai spun) am ajuns la Madrid în 3 (trei) ore, străbătând 600 de kilometri. Păi, da! De era un TGV până-n România, ajungeam înainte de plecarea avionului, care era seara, la 21,15. Mă rog, cu statul de rigoare pe pistă încă aproape o oră, am reușit să aterizăm la ora 2 din noapte pe dragul nostru aeroport din și mai draga noastră urbe, Cluj Napoca.

După un somn ca la noi acasă am plecat la Lupșa, unde, de trei săptămâni, Masha se tot întreba dacă nu cumva am părăsit-o de tot, lăsând-o pe mâna vecinilor, cărora le mulțumesc din suflet că au reușit să-mi mențină vii atât plantele cât și animalul. După cum ziceam, de la Țărmul Atlanticului la Lupșa e doar un pas, unul mai larg și mai greu de făcut din multe motive, unele obiective, iar altele foarte subiective, dar fiecare le știe pe ale lui. Ce pot să spun este că atunci când ieși din zona de confort și faci alte lucruri decât cele cu care erai obișnuit în fiecare zi, îți îmbogățești sufletul și mintea cu priveliști și sentimente noi, îți încarci bateriile și revii acasă un pic alt om. Mă bucuram că voi putea scrie pe laptop, dar nu știu ce bai are, că scrie atât de încet, că-mi și pierd ideea până buchisește el. probabil internetul nu-i place, sau nu-mi dau seama care-i cauza. Zici că-i o babă de 102 ani care învață limbi străine.Vă voi mai povesti întâmplări de pe camino, de acolo n-am mai scris fiindcă pe telefon te grăbești să redai cât mai multe idei în cât mai puține cuvinte, încât totul devine un referat, nu o poveste cu și pentru oameni.

După cum vedeți, toate sunt în bună regulă. Roșiilor nu le-am mai făcut poze, că plouă. Iar ceapa e absolut incredibilă. Două la un kilogram. Vă arăt mâine. Cum să nu vii acasă, când magnolia înflorește pentru a cincea oară? Seară de vis să aveți!

Manuela Sanda Băcăoanu

PS Aseară vorbeam cu fiică-mea la telefon și-mi zicea că probabil Masha s-a bucurat cel mai mult de venirea mea, la care eu i-am răspuns că într-adevăr, roșiile s-au bucurat mai puțin.

Era acum mai bine de o săptămână când încă eram la Finisterre, iar după câțiva pași făcuți în direcția Cabo de Faro, mi-am dat seama că El Bățo a rămas în cameră. Era un drum de câțiva kilometri, așa că l-am rugat pe Ștefan să mi-l aducă, promițându-i că-l voi lăsa acolo, ofrandă Drumului încheiat cu bine. La farul din Finisterre este un alt punct zero al pelerinajului pe Camino de Santiago, pentru cei care vin pe jos și de la Santiago de Compostela până aici. Noi nu veniserăm pe jos, dar tot mergeam să vedem farul și împrejurimile, unul dintre cele mai pitorești locuri din Finisterre.

Obiceiul era ca aici pelerinii să lase lucruri care le-au fost utile în pelerinaj, dar de care nu mai au nevoie, fie că s-au deteriorat pe drum, fie că s-au săturat să le mai poarte. Până acum câțiva ani, locul arăta ca o adevărată groapă de gunoi, apoi s-a interzis lăsarea lucrurilor aici, totuși mai sunt ”curajoși” care nu respectă legea. Înarmată cu El Bățo Segundo, că pe Primero îl pierdusem după vreo două zile de pelerinaj, pornim voinicește pe drumul știut, care era pe lângă șosea. Între timp însă ne face cu ochiul indicatorul spre plaja Fora, o plajă foarte frumoasă, care mărginește Finisterre spre vest și de pe care poți admira soarele apunând. ” Hai să dăm o raită până la plajă, că nu-i departe” zic eu, iar Ștefan acceptă, așa că urcăm dealul, apoi coborâm pe partea cealaltă, unde soarele își juca razele pe suprafața aproape plană a Atlanticului. Doar câțiva oameni la plajă, dar noi nu coborâm, azi avem în program Farul.

Dăm să ne întoarcem la drumul cunoscut, când observ o potecă pietruită ce pare să aibă același punct terminus cu șoseaua, doar că urcă prin pădure, șerpuiește și e cu siguranță mai lungă. O localnică era prin preajmă și o întreb dacă alegând cărarea putem ajunge la far. La răspunsul ei pozitiv și la asigurarea că e ”muy bonito”, n-am mai stat pe gânduri.

Drumul a fost într-adevăr foarte frumos, dar eu mă gândeam că sunt la un fel de înmormântare, îl duc pe El Bățo pe ultimul lui drum. Chiar îmi venea să plâng, moment în care s-a iscat un vânt învârtejit, că trebuia să mă țin tare ca să nu mă ia pe sus. Foarte departe, jos pe șosea, vedeam mașinile mergând spre sau dinspre far și pelerinii, ca niște furnici ce urmau cuminți poteca de pe marginea șoselei. Habar nu aveau că ar fi putut ajunge la far și pe traseul de care ne bucuram doar noi și încă vreo doi trei, pe care i-am mai întâlnit prin pădure.

Și-am ajuns la far, cu vântul făcându-și de cap și într-o mare aglomerație de mașini și de turiști cu încălțăminte sport albă ca spuma laptelui, de ziceai că acum au luat-o de pe raftul magazinului. Eu, cu bocancii mei prăfuiți, parcă eram cea care nu se potrivea cu peisajul.

Ne-am făcut poza de rigoare cu kilometrul zero și cu picioarele care ne-au dus atâta drum, am dat o raită pe la ”cimitirul” lucrurilor lăsate de pelerini, dar… n-am putut să-l las pe El Bățo. Pur și simplu, mi se părea că-l părăsesc într-un loc care nu i se potrivește. O să spuneți că-s dusă cu pluta, că e doar un băț luat din pădure… dar dacă are și el un mic suflețel?

Și uite așa, El Bățo și-a reluat locul din colțul camerei de la pensiune. Văd eu ce fac cu el. Ștefan n-a comentat, lucru pentru care-i sunt foarte recunoscătoare. Ne-am întors pe drumul de lângă șosea, era destul de târziu, iar vântul își făcea de cap acolo sus, pe creastă.

Ei, cam atât, deocamdată.

Manuela Sanda Băcăoanu