Luni seara ajunsesem la Monte do Gozo, un loc foarte special, un parc imens, la 5 km de Santiago de Compostela. Aici este probabil cel mai mare albergue, care poate caza 500 de pelerini. După calculele mele, cred ca mai mulți. Drept că arată cam ca un lagăr de concentrare, cu multe barăci, dar în interior e în regulă. Eram după o zi caldă și obositoare, plus vreo 34 de km străbătuti din Arzua, dintre care ultimii și cei mai grei pe șosea, deoarece în Lavacolla am pierdut Camino. Voiam ca marți dimineața, proaspeți și în forță să intram în Santiago de Compostela, punctul terminus al pelerinajului nostru. Până la un moment dat totul a decurs conform planului, adică am fost la gară ca să ne luăm bilete de tren la Madrid, am fost la catedrală ca să marcăm momentul sosirii, la Oficiul de Pelerini pentru certificatul care atestă că într-adevăr am bătut drumul Spaniei încă o dată. Până aici, toate în regulă. Numai când ne-am dus la albergue San Lazaro, apoi la Fin del Camino și ne-au întâmpinat afișe cu „todo completo” viața a început să se coloreze în maro, din roz cum era. Ne așezăm triști pe o bancă și ne punem pe căutat, lucru care ne deprima și mai mult, toate locurile erau ocupate. Încep să urăsc internetul și modul facil în care unii vor să-și trăiască viața. Până aici am reușit să găsim locuri fără rezervări, dar acum se pare că ne-au mai rămas doar două solutii: să dormim în parc sau să ne întoarcem la Monte do Gozo. Niciuna dintre ele nu ne surâde. Eu mănânc, azi am băut doar cafea cu churos de dimineață. Ștefan nu poate mânca, e prea supărat și emoționat. Eu am credința că toate se vor rezolva, dar încă nu știu cum. Apoi, așa din eter, îmi vine ideea s-o sun pe Ramona Venturini, care, foarte amabilă, îmi da numărul de telefon al unei pensiuni din Finistere. Am uitat să spun că mai devreme căutasem locuri și acolo, dar nu apărea nimic liber. Sun și ce sa vezi, cu spaniola mea de baltă reușesc să fac rezervare. Am luat autobuzul de 18,30, iar la 20 eram deja la ocean. După o zi ca cea de ieri,meritam ca totul să se sfârșească bine. Azi dimineață ne-am trezit „de voie”, pe la 8,30, într-o cameră cu două paturi și nici urmă de jandarm care să ne spună că trebuie să părăsim incinta la ora 8, cum am pățit la Monte do Gozo, când în sfârșit nu mai trebuia sa ne trezim la 5,30, ca s-o luăm din loc. Ei, cam atât, că mă dor mâinile de cât am ” vorbit”. Manuela Sanda Băcăoanu