Iată că am ajuns și în ultima zi a acestui 2023 care pentru unii a fost extraordinar, pentru alții așa și așa, iar pentru mine pot zice că destul de bun. N-am excelat în nimic (poate doar în cultura cepei, care a crescut ”ca-n povești”), am scris foarte puțin, dar am făcut câteva vacanțe minunate. Am totuși pentru ce să-i mulțumesc acestui an, fiindcă am familia aproape, suntem cu toții sănătoși și ne bucurăm de momentele petrecute împreună. Moș Crăciun a fost darnic cu noi, îi promitem că anul viitor vom fi și mai buni și mai cuminți decât am fost anul acesta, când s-ar putea să fi primit mai multe daruri decât meritam.
Ce să zic acum la sfârșit de an, când cu toții avem capul doldora de sfaturi despre cum să gândim, cum să mâncăm și cum să facem sport, dar toate astea rămân în general la nivelul planurilor, îmi doresc ca anul 2024 să ne aducă tuturor multă sănătate, să fim liberi să ne vedem când putem și avem chef, să ne putem îmbrățișa fără teamă, iar războaiele ce ne înconjoară să devină doar o tristă amintire.
Mie personal îmi doresc să merg pe Camino Dos Faros, să termin măcar două din cele trei cărți începute, să mă bucur de copii și de nepoți și să fiu sănătoasă la maxim. Mai am în plan niște vacanțe, dar nu le deconspir acum.
Nu vă spun ce, cum și cât să faceți anul viitor, sunt sigură că fiecare are propriile idei, vreau doar să vă urez să vă bucurați de fiecare clipă frumoasă, să aveți parte de familii numeroase și sănătoase, să munciți cu măsură și să vă distrați cât puteți de mult.
Haha! Aseară căutam o carte în bibliotecă, fiindcă îmi place să citesc măcar câteva pagini înainte de a adormi și ce să vezi, am dat peste jurnalul de pe Camino Portughez din 2014. Am citit și m-am distrat, așa că m-am gândit că poate vă va plăcea și vouă. O să ziceți că ce vă tot bat la cap cu jurnalele mele, că doar am scris două cărți și știți pe de rost toate întâmplările… Da, le știți, dar așa, mai cizelate, nu cum scriam acolo, la foc automat. M-am gândit că v-ar plăcea să citiți exact ce-mi trecea prin cap când totul era foarte proaspăt iar sentimentele nu apucaseră să se cearnă și să se sedimenteze. Ca să nu mai bat apa în piuă, să purcedem:
” 01.09.2014 COCOURRADA – PONTE DE LIMA – RUBEAIS
La oră 6 sună ceasul telefonului și sar ca arsă, am promis că azi vom face 38 de km dacă ieri am rămas aici ca să ne îmbăiem în piscină și în jacuzzi. Adevărul este că eu n-am intrat în piscină decât cu picioarele, apa mi s-a părut înghețată, iar diferența între temperatura apei și cea de afară era extrem de mare, așa că m-am mulțumit cu jacuzzi.
Somnul în patul cu semibaldachin a fost destul de bun, totuși nu știu de ce dorm foarte rău de când am ajuns pe Camino. Habar nu am cum fac față la 12-13 ore de mers pe jos, cu 2-3 ore de somn pe noapte. Probabil aici primești energie tot timpul, nu numai noaptea, în timp ce dormi. Oricât de puțin aș dormi noaptea, dimineața sunt fresh și gata să înfrunt alți kilometri, oricâți or fi ei. Până acum, am ajuns întotdeauna unde ne-am propus, chiar dacă pe ultima parte a drumului eu m-am târât și fiecare pas însemna un efort pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost în stare să-l mai fac.
Micul dejun ne așteaptă în sala de masă, aranjată ca o sufragerie de pe la 1800, cu uriașe draperii de culoare roșie, drapate cu șnururi groase ce au la capete ciucuri. Cred că Mălinei i-ar plăcea foarte tare, e înnebunită după ciucurii ăia mari. O să-i cumpăr unul de Crăciun, de ani de zile vreau să fac asta.
Mâncăm din bunătățile pe care gazdele noastre ni le-au lăsat pe masă, dar cu măsură și lăsăm curățenie absolută în urma noastră. Să nu uităm că noi aici nu ne reprezentăm doar pe noi înșine, doi pelerini insignifianți, noi reprezentăm România, suntem primii români care au ajuns la CASAS DE RIO dar să sperăm că nu și ultimii, e un loc minunat, în care merită să petreci o după masă de neuitat. Chiar mă gândesc că dacă ne-am fi lăsat în voia zgârceniei și am fi părăsit acest loc din cauză că a fost atât de scump, ceea ce ne-ar fi rămas ar fi fost un gust amar care ar fi persistat multă vreme de aici înainte și nici mai bogați n-am fi devenit cu cei 50 de euro pe care nu-i cheltuiam . Așa, ne-am procurat o amintire frumoasă pentru toată viața, pe care sper să o putem povesti și strănepoților noștri în speranța că neamțul ăla nesuferit al cărui nume în cepe cu A nu ne va lua mințile prea devreme.
Plecăm la 6,30, lăsând cheile la locul stabilit. Ajungem la locul în care intrăm din nou pe Camino ( am făcut un ocol pentru a ajunge aici) și ne continuăm drumul de unde l-am întrerupt ieri, ”pentru a face parte dintr-o poveste care nu este a noastră” cum a spus Ștefan. Eu spun că sărăcia este o stare de spirit; dacă gândești ca un sărac, nu vei putea niciodată să devii bogat.
După câțiva km în care totul merge perfect, eu care ca niciodată eram în față, mă rătăcesc, o iau la dreapta și ajung pe șosea, în loc s-o iau la stânga și să păstrez direcția bună. Mai merg preț de vreo doi stâlpi, văd că nu sunt săgeți așa că mă întorc, timp în care Ștefan m-a depășit și probabil merge voinicește, pentru a mă ajunge din urmă.
Îl strig, dar niciun rezultat, doar un fel de behăit din porumb, căruia eu îi răspund cu BOM DIIIA!, așa spun portughezii până la amiază, iar după 12 spun BOM TAARDE!, așa lungit, cum am scris.Erau niște bărbați ce culegeau porumb și mormăiau de acolo, în loc de ”Bună dimineața!”. Aproape că o iau la fugă, măcar că nu e punctul meu forte, mai ales cu rucsacul în spinare. Mă gândesc că dacă nu-l ajung în câteva minute să-i trimit un mesaj, că sunt în spate.
Mai iau vreo două guri de aer și iată că la o schimbare de direcție îl găsesc pe Ștefan, asudat și bosumflat, gata să explodeze, credea că i-am jucat o farsă.
” Altă dată, să-mi spui când rămâi în urmă!”
” - Ce să-ți spun, că m-am rătăcit! De unde era să știu că o să mă rătăcesc? Și apoi tu știi cât de repede merg eu, nu puteam fi atât de departe încât să alergi disperat după mine”!
Gata, ziua noastră este compromisă. După cum îl știu, Ștefan va sta toată vremea la pândă ca să vâneze orice mică greșeală pe care aș putea-o face. Ne oprim să ne odihnim la o mică bisericuță foarte veche, când încep să curgă pelerinii care ieri au mers mai mult decât noi. Vine o tipă, pe urmă cei doi francezi, apoi încă două doamne și un olandez pe care-l suspectez că din pricina lui n-am putut dormi la Barcelinos, fiindcă toată noaptea s-a foit și a fâșâit cu sacul de dormit.
Eu mă înscriu în rândul pelerinilor, Ștefan mai rămâne câteva minute, ca de obicei. Încetișor, îi depășesc pe toți, contrar obiceiurilor mele mai vechi și mai noi, tot privind în urmă, oare Ștefan de ce nu face la fel? După o vreme apare, la fel de supărat.
” O dată mergi prea încet, o dată prea repede. Era să mă opresc să te aștept!”
” Dar m-ai văzut să rămân în urmă? De ce să mă aștepți?”
O ia la goană pe lângă mine, fără alte explicații. Îi strig din urmă:
” Când găsești un loc bun, să stăm!” Nu-mi făcuse prea bine mersul doar de dragul de a-i depăși pe ceilalți așa că aveam nevoie să mă odihnesc, deja era extrem de cald. Aștept preț de aproape 2 km să se oprească și dacă văd că nu am vreo șansă, mă opresc singură, pe un gard (de piatră, bineînțeles) ce mărginește o viță de vie interminabilă. Mănânc niște covrigei, apar și francezii care tare seamănă cu doi actori ce jucau în seria de filme cu ”Compania a VII-a. Îi întreb unde rămân, iar ei spun că la Ponte de Lima. ”Noi mergem la Rubiaes ( Rubiaiș pronunță portughezii) le spun eu importantă, iar francezul mai înalt, care vorbește și engleză, îmi spune că după Ponte de Lima este o pantă de 400 de metri. Nu știu dacă a mai făcut drumul sau a citit în ghid, că nu l-am mai întrebat. Oricum n-am prea înțeles ce era cu panta aia, mai ales că a încheiat cu ”… și o să transpiri!”
”Dar eu sunt deja transpirată!” îi răspund naivă, neștiind ce mă așteaptă, câte rânduri de transpirație mă vor trece astăzi.
Francezii pleacă, mă dau și eu tacticos jos de pe gard și-mi continui drumul, La câteva sute de metri Ștefan mă așteaptă în picioare, nici măcar nu s-a așezat.”Te-ai oprit?” ”Da, m-am oprit, m-am săturat să tot umblu după tine ca un cățel și să aștept să te oprești undeva, doar ți-am zis să cauți un loc!”
” N-am auzit, n-ai putut să strigi?” ”Păi asta am făcut, am tot strigat, dar eram prea departe.
Ne apropiem de Ponte de Lima cu nervii întinși, gata să se rupă. Când stăm 5 minute pe o bancă de piatră deasupra căreia e inscripția ” Ponte de Lima 1 km”, nu știu ce-mi vine și zic:
”Vezi, de aceea se merge singur în pelerinaj!”
”Păi singură o să mergi de acuma, să știi!”
Nu știu dacă de azi trebuie să merg singură sau un alt eventual pelerinaj o să-l fac singură. Dacă-i cer credencialul, precis îmi sare în cap așa că mă abțin, iar el o ia voinicește înainte, în timp ce eu, șontâc, șontâc în urma lui. Când plec de pe loc, am nevoie de câțiva metri ca să mi se ”dezmorțească” articulațiile atât de muncite în ultima vreme.
Ne apropiem într-adevăr de Ponte de Lima, am ajuns pe malul unui râu foarte mare, o biserică și intrarea într-un parc cu copaci uriași, care precis au văzut trecând pe alee pelerinii de acum câteva sute de ani. Ștefan e în față, nu mai văd săgețile, dar întreb pe cineva care-mi spune să merg până la capătul parcului, apoi peste pod.
Văd o piață frumoasă, o parcare cu multe mașini, iar pe pod, lampadarele au difuzoare din care se scurge suav un vals vienez. Parcă e sărbătoare, dar mai mult pentru alții…
Trecem podul și ne trezim la ieșirea din localitate. Ștefan ia apă de la un bar și părăsim orașul, cred că centrul e în partea cealaltă a râului, îmi pare rău că nu l-am văzut, dar noi am urmat Camino. Ieșim în câmp, printre vii, ca un labirint. Trebuie să stăm să mâncăm. Intrăm sub vie, dar aici parcă nu este aer. Nimic nu mișcă, nu se aud nici păsările, întreaga fire e cuprinsă de o letargie în care ne lăsăm și noi învăluiți timp de aproape o oră, după ce îmbucăm câte ceva de prin traistă.
Plecăm apoi mai departe, mai avem 18 km până la Rubeais. Eu tot aștept panta francezului. Într-adevăr, camino începe să urce, e când prin localități (tot mai de munte), când prin pădure. Ne oprim la o terasă. Ștefan bea bere, eu limonadă, apoi facem mici cumpărături, este și un mic magazin alimentar aici. Întrebăm cât mai este până la Rubeais, iar vânzătoarea ne spune că 8 km. Ne socotim că până la 7 cel târziu ajungem, acum e trecut de 4. Dar socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg…
Abia acum începe cu adevărat panta francezului și-mi dau seama curând că el zicea că urcăm 400 de m în altitudine.Un drum bolovănos ce urcă pieptiș, întrerupt din când în când de un drum forestier pe care mergem 100 de metri, apoi iar pieptiș. Parcă cineva își bate joc de noi, ne scoate în vârful muntelui. Mai devreme, când treceam pe sub autostradă, i-am arătat lui Ștefan un drum foarte abrupt pe un versant din față și ziceam că sperăm să nu ajungem acolo. N-am ajuns, dar nici mult mai bine nu suntem. Asta e răzbunarea Camino-ului, m-am tot plâns că am mers mult prin localități și pe asfalt. Vreți munte și cărări? Poftiți! Îl și văd cum râde în barbă și se distrează pe seama noastră.
Când credeam că urcușul nu se mai termină, iată că suntem în vârf, avem perspectivă asuprea împrejurimilor, suntem la nivelul celorlalți munți, iar sentimentul de victorie este atât de puternic și de înălțător, încât într-o secundă îmi dau seama că acest efort de fapt ”a meritat toți banii”. Nimic nu-ți produce o atât de mare fericire ca un lucru pe care te-ai străduit foarte tare ca să-l duci la bun sfârșit.”
Mda, jurnal mai este, dar am hotărât că v-am plictisit destul. Am găsit și câteva poze, din acea zi de pomină. Ca să fiți liniștiți, am ajuns cu bine la albergue, din partea mea cu ioi și vai, dar… ”am înfrânt”, vorba românului.
S-ar părea că aceasta este perioada din an în care trebuie să fim buni. N-am înțeles niciodată de ce acum, iar altă dată nu. Probabil chiar și Moș Crăciun inventat de Coca Cola în forma sa actuală se întreabă același lucru. Eu sunt de părere că nu avem nevoie de un moș și o perioadă de sărbători pentru a fi buni, pentru a ne gândi la cei de lângă noi și a face un lucru cât de mic, care să le aducă zâmbetul pe buze și o rază de soare în suflet.
Dar nu putem face asta tot anul, nu-i așa? Prinși în vâltoarea vieții, cu planurile ce se materializează greu, fir-ar să fie, cu job-ul care ne dă de furcă și mai ales cu vacanța, la care ne gândim încă de când s-a terminat cea de anul trecut… Deci tot Crăciunul ne salvează conștiințele: donăm câțiva lei pentru o cauză umanitară, facem câteva pachete pentru cei mai puțin norocoși decât noi, mergem în vizită la părinți fiindcă de Paști am fost prinși cu altele și n-au fost pe lista de priorități, într-un cuvânt bifăm cât mai multe fapte bune pe lista noastră, pentru ca sfârșitul de an să ne prindă cu un vibe bun (urăsc cuvântul ăsta) și relaxați.
Și când te gândești că într-o viață de om nici nu sunt atât de multe Crăciunuri, îi poți număra pe degete pe cei care au prins 100. Mda, dacă o țin tot așa, intru direct în depresie. Oricum, depresia de sărbători e la mare modă acum, nici măcar n-aș face ceva ieșit din comun.
Bun, hotărăsc să nu intru în depresie, iar în timp ce privesc la cozonacii care se lăfăie în cuptor de zici că-s pe o plajă din Malibu, aud ceva forfotă pe afară, lătrat de câine și voci de copii. Hehe! Copilașii din vecini au venit cu colinduța sau cu bizăreaua. Chiar aseară mă gândeam că acum probabil copiii mici nu mai pot umbla cu colinduța, că e prea cald afară. După știința mea, aceasta se confecționează dintr-un băț de brad care se giluiește, dar nu de tot, iar după ce se udă, se pune în ger, ca să înghețe. În acest fel, colinduța este un fel de toiag Punk, ce seamănă cu blănița unui mieluț abia fătat. Gândul meu era că probabil acum trebuie să pui colinduța în congelator, dar nu speram să mai văd vreuna anul acesta. Bucurie mare, copiii își spun replica, mai ales fetița, care e mai mare: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE!
Cam atât au de spus, iar la plecare, după ce primesc o atenție din partea gazdei, mai zic: NOI IEȘIM, DUMNEZEU INTRĂ! Iar propoziția asta este de-a dreptul magică. Automat îți amintește că nu ești singur, că plecarea copiilor nu face decât să-l lase pe Dumnezeu în casa ta, oaspete de preț și de nerefuzat.
Pe lângă un asemenea oaspete, Moș Crăciun pare mic și neimportant. Din păcate, e exact pe dos.
Ei, dar nu e treaba mea pe cine așteaptă fiecare, eu doar atât vă mai zic: O VINIT AJUNUL LUI CRĂCIUN, ÎNTR-UN CEAS BUN, CU ZILE MULTE ȘI BUNE! După un număr considerabil de ani în care m-am tot gândit de ce se zice cu zile multe și bune că doar Ajunul e doar o zi, în sfârșit mi-a picat și mie fisa. De fapt, urarea ar vrea să spună cam așa:” Iată că ai mai prins un Ajun de Crăciun! Fii fericit și bucuros! Noi îți urăm să mai ai zile multe și bune!” Dar urarea fiind spusă de către copiii mici, s-a simplificat până la ceea ce ați citit mai sus.
Iar dacă am intrat în casa voastră, acum pot să vă spun: EU IES, DUMNEZEU INTRĂ! Să aveți sărbători binecuvântate!
Ne-am întors aproape de o săptămână din excursia noastră, dar fiind prinsă cu alte activități, nu v-am mai povestit nimic. Doresc să vă împărtășesc și celelalte experiențe, deoarece a fost prea frumos pentru a nu vă povesti mai multe.
A doua zi dimineața, adică sâmbătă, după micul dejun, am pornit mai mult sau mai puțin voioși la drum. Mai mult fiindcă eram înconjurați de o iarnă adevărată, peisajele erau de basm și mai puțin deoarece urma să mergem la Auschwitz, iar această denumire nu poate aduce veselia în sufletul unui om normal. Era totuși un obiectiv pe care ne propusesem și voiam să-l vizităm, cu toată strângerea de inimă ce ne încerca pe toți. Ei, dar cum ziua bună cică se cunoaște de dimineață, iată că a noastră se dovedea a fi exact pe dos, autocarul nostru a hotărât că are nevoie de o mică vacanță, așa că s-a stricat. Nu știam de ce ne oprisem la un moment dat fără a fi anunțați de cauza opririi… Aveam programare la Auschwitz la 12,30, iar dacă întârziam, ratam intrarea. Ei, dar până să ne dezmeticim, iată că vine un alt autocar care ne preia și ne ajută să ajungem la prima destinație a zilei exact la timp. N-o să vă povestesc acum despre Auschwitz fiindcă mai trebuie să-mi cern sentimentele, dar important este că la terminarea vizitei, în parcare ne aștepta chiar autocarul nostru, plin de vervă și de voie bună, reparat și gata de drum. Fericiți de parcă ne-am fi întors acasă, ne-am mutat lucrurile din autocarul închiriat și am pornit spre Cracovia, cu speranța ca următoarea jumătate de zi o să fie mai veselă decât prima.
Așa a și fost, păcat că am ajuns la Cracovia odată cu întunericul, dar am putut admira luminițele de Crăciun, orașul vechi cu monumentele lui, cu Biserica Sf. Maria la care trecerea orelor e anunțată de sunete de trompetă, cu Biserica Sf. Paul care mie mi s-a părut că seamănă cu catedrala cu același nume de la Londra, având și destine asemănătoare, cu Târgul de Crăciun imens și adăpostit în interior, cu atmosfera aceea festivă pe care doar orașele vechi o au în preajma sărbătorilor, cu mulțimea de turiști care se îmbulzeau pe străduțe și zăpada pe care o frământam cu toții în picioare, lăsată acolo unde căzuse din cer.
Mi-a plăcut foarte mult Biserica Sf. Varvara, protectoarea minerilor, unde am asistat câteva minute la slujbă și mi s-a părut că am intrat în povestea cu Arabela și Rumburak, filmul acela polonez care a fost și la noi la TV în urmă cu o grămadă de ani. Îmi place foarte mult cum sună limba poloneză, atât de clar și de dulce, iar de când am văzut acel film, de câte ori o aud, îmi amintește de protagoniștii filmului de care vă spuneam. Culmea e că a doua zi chiar am trecut pe lângă castelul în care s-au filmat scene din acel film, după cum ne-a anunțat Sorana, ghida noastră tobă de carte.
Minunate erau caleștile albe trase de niște cai superbi, împodobiți ca de paradă și care se plimbau, da, ați ghicit, pe Drumul Regal, acela care ducea de la castelul din cetate, la catedrală. Așa cai, n-am văzut în viața mea. Acum, Drumul Regal era bătut de turiști, dar în urmă cu nu prea mulți ani, caleștile transportau nobilimea și pe rege. Alte vremuri, alți oameni…
Ei, și după minunata seară petrecută la Cracovia, ne-am întors frumușel acasă, la Hotelul Măgura din Slovacia, în mijlocul nămeților și al brazilor înzăpeziți din Munții Tatra, la peste 2000 de m altitudine.
Și fiindcă am considerat că nu suntem destul de obosiți, după cină, am dansat, frate, până pe la 12,30. Vorba ceea: ”Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urnești, sunt greu de-oprit!” Mă gândesc că asta se întâmplă din pricina forței centrifuge…sau centripete? Forța gravitațională sigur nu are nicio legătură…
Pozeee
Manuela Sanda Băcăoanu – o excursionistă împătimită
Ieri dimineață, la o oră absolut ucigătoare, adică 6, am plecat din Cluj, cu destinația Polonia. Călătoria a fost una foarte plăcută, așa cum ne-a obișnuit d-l Marius Lazăr, patronul agenției Brian Travel, cu opriri asezonate cu cafea, coniac, vin fiert și fursecuri. Nici nu ne-am dat seama cum am ajuns în Slovacia. La noi, o vreme primăvăratica. La ei iarnă în toată regula, dar de o frumusețe rară, ca în România, în urmă cu mulți ani. Am făcut o oprire la Kosice, unde am vizitat centrul cu catedrala, teatrul, casa cerșetorului, clopotul atins de bombe în timpul războiului, restaurat și rămas la sol. Am început să ne obișnuim cu temperaturile mai scăzute, aici erau -8
grade. Apoi am pornit spre Polonia, am trecut granița fără să ne dăm seama, iar Tărâmul de Vis pe care am ajuns ne-a răsplătit din plin pentru sutele de. kilometri parcurși. Ne-am cazat la Hotel Măgura, un nume absolut românesc, iar după cină, am plecat la Zakopane, oraș stațiune desprins din povești. Din păcate am făcut pozele noaptea, așa că nu sunt de. prea bună calitate.
Târgul de Crăciun ne-a fermecat, am făcut turul obligatoriu, apoi ne-am întors la autocarul care ne aștepta cuminte, lângă parc. Sper să vă bucurați de fotografii. Manuela Sanda Bacaoanu
manuelasandablog 